“Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor” de Dave Eggers este genul de carte pe care ori o iei cu tine pe insula aceea unde “ai voie cu un singur roman, pe care îl alegi?”, ori te enervează atât de tare că-ţi vine s-o arunci cât colo. În ceea ce mă priveşte… eu deja am pus-o în bagajul pentru insulă, să nu mă prindă deplasarea nepregătită 🙂 .
Eu nu ştiu, zău!, cum ne-am nimerit toţi în echipa anaarecarti.ro: unul mai puţin romantic ca altul! Iar dacă până acum acest lucru nu m-a deranjat deloc, ba dimpotrivă!, în această săptămână plină de inimioare, fundiţe, cântecele şi iubire simt că le dezamăgim pe cititoarele mai visătoare. Dar chiar nu suntem în stare să-ţi recomandăm şi noi un roman de dragoste de cinci stele?! Hai, pe pagina noastră de facebook ne mai salvăm onoarea ba cu o poză, ba cu un citat tematic, dar aici, pe blog?!!!
Categoric, cartea „Confesiunile lui Max Tivoli” nu este PENTRU MINE! În schimb, dacă aş avea o prietenă cu o fire romanţioasă, gata să bocească în batiste pentru soarta brânduşelor de mai, să zicem, i-aş face-o cadou în secunda doi! Şi cu vreo trei cutii de şerveţele alături, ca să fiu sigură că am pus la punct cadoul perfect.
Ursula K. Le Guin este o scriitoare pe care până anul trecut am evitat-o. Motivul îl constituie faptul că atunci când am citit prima dată “Mâna stângă a întunericului”, în 1994, nu am înțeles de ce se agita lumea atât de mult în jurul acestei cărţi.
“Magicienii” de Lev Grossman: “Quentin a făcut un truc. Nimeni nu a băgat de seamă.” (exact aşa începe romanul)
“Quentin a descoperit că magia nu era deloc ceva romantic. Era sinistră, repetitivă şi înşelătoare”.
Aceste două citate fiind redate, ne putem potoli, vă rog, cu toate comparaţiile dintre “Magicienii” lui Lev Grossman şi Harry Potter, Cronicile din Narnia sau mai ştiu eu ce alte creaţii de gen?!
Am citit “Prea multă fericire” de Alice Munro sau m-am uitat la “Ştirile de la ora 5”? Nu sunt sigură… De ce sunt însă sigură e că de mult n-am mai întâlnit atâta… nefericire în aceeaşi cărticică. Cele 10 nuvele ale laureatei premiului Nobel pentru literatură (2013) sunt, de fapt, o colecţie de întâmplări cumplite pe care, dacă mai treci şi printr-o depresie, mai bine o eviţi.
Recunosc, Shakespeare e o slăbiciune a mea. Şi nu neapărat pentru ce-a ieşit de sub pana lui… ba chiar îmi amintesc că una din cele mai dezamăgitoare note din facultate am primit-o la un examen unde “îmi picase” o piesă a sa. Prin urmare, şi azi ocolesc cu respect raftul cu titlurile lui… În schimb, promite-mi o carte despre viaţa lui William Shakespeare şi sunt prima la coadă s-o cumpăr. “Omul” e cel care mă fascinează, cine a fost cu adevărat?, pe cine a iubit?, pe cine a urât?, chiar a avut înclinaţii homosexuale?, cum a ajuns fiul unui negustor să se transforme într-un mod absolut uluitor într-unul din cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor?, cât adevăr şi câtă minciună se află în controversa privind paternitatea creaţiilor sale?
Sunt convinsă că ai auzit de şoferul care a intrat vineri cu maşina în gardul Palatului Victoria. Conform buletinelor de ştiri, gestul ar fi fost intenţionat, tânărul explicându-le jandarmilor că a provocat incidentul pentru că voia să atragă atenţia asupra terorismului.
„Micul prieten” de Donna Tartt este exemplul clasic de carte care ratează succesul la cititori din cauza prezentării realizate de editură! Promovată ca având un subiect incitant – încercările unei fete de 12 ani care vrea să afle cine i-a ucis fratele, volumul se dovedește o… mare păcăleală din acest punct de vedere.
Christopher Hitchens, pe care mulţi îl cataloghează drept ateu extremist, nu e deloc extremist. E un tip foarte documentat, care, culmea!, nu propovăduieşte antireligia. El îţi prezintă la obiect minciunile, înşelătoriile pe care se bazează credinţa şi atrocităţile înfăptuite în numele ei de secole bune.
De la bun început trebuie să precizez: sunt fan Stephen King. Am citit tot ce a apărut în limba română, cărţi, articole, nuvele, inclusiv cartea lui despre scris. Am încercat chiar şi un roman în limba engleză, dar progresam foarte încet din cauză că trebuia să consult dicţionarul şi aveam impresia că mă rupeam din atmosfera cărţii.
Prima dată când am citit Kate Morton, “Grădina uitată”, mi-am zis că e ca o limonadă. Merge într-o zi de vară cu 40 de grade, când creierul ţi-e prea copt ca să poată rumega un autor serios. Dacă ai un filon substanţial de romantism, s-ar putea chiar să-ţi placă; eu n-am.
Ce face un autor de geniu cum e Haruki Murakami atunci când se plictiseşte de scris capodopere precum “În căutarea oii fantastice”, “Pădurea norvegiană”, “1Q84” sau “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”? Se joacă şi creează… “În noapte”.
“Cartea lui Daniel este U-LU-I-TOA-RE!”
Îl privesc cu o uşoară neîncredere pe prietenul meu din copilărie devenit un-avocat-care-nu-prea-mai-citeşte. O recomandare venită din partea lui nu mă face neapărat să dau buzna într-o librărie. Dar pentru că-i sunt datoare măcar atât pentru ţigările pe care le luam de la el cand fumam pe furiş împreună în adolescenţă, cumpăr “Cartea lui Daniel” de E. L. Doctorow. Și o uit pe un raft vreo doi ani.
Dragă Igor Bergler,
Sincer, eu te înţeleg. Când merg la un spectacol de balet şi văd o balerină făcând ‘nshpe mii de fouette-uri, îmi spun: “Da’ ce, eu nu pot?!”. Aşa şi tu…