“Dans la abator” este o carte pe care vrei să o citești într-un weekend? Da! Și poate încă o zi, luni, în metroul care te duce la serviciu. Dar este o carte perfectă pentru un weekend? Nu! Este prea întunecată și lipsită de orice rază de speranță pentru umanitate. De ce zic asta? Ei bine…
Nu una, nu două, nu trei… ci PATRU Londre, una mai magică decât cealaltă, constituie fundalul pe care se desfăşoară acţiunea din “Partea întunecată a magiei”, primul volum din seria young-adult “Culorile magiei” de V.E. Schwab.
Așa cum anunţă și titlul, acțiunea din “Silozul. Începuturile” are loc înaintea celei din volumul anterior și este împărțită în trei povești care se desfăşoară în trei dintre cele 50 de silozuri existente, în diferite perioade de timp.
“Alchimistul neutronic” începe exact din momentul în care “Disfuncția realității” s-a terminat. În caz că ați uitat, morții au invadat galaxia și beneficiind de puteri extraordinare cuceresc planetă după planetă, pe care încearcă să le mute într-o altă dimensiune, un loc unde speră să fie fericiți.
Am făcut referire, atunci când m-am apucat să citesc cartea, la expresia “Pe afară-i vopsit gardul… etc. etc.” şi, ufffff, gură aurită am avut! Căci coperţile senzaţionale, la limita picturii, ale volumului “Şarpele din Essex” de Sarah Perry ascund atâtea dezamăgiri, că până şi leopardul acela atât de invocat ar fi fost de preferat.
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.
“Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero”. Așa începe romanul “Seveneves. Șapte Eve”. Nu cred că cineva pasionat de SF, după ce citește aceste rânduri, poate zice: “Nu mă interesează“. Eu unul nu am putut… Urmarea: este al treilea roman ce intră în categoria “The Best of 2018”.
Înainte să începem să discutăm despre carte, ţin să te anunţ oficial că scriu această “recenzie”… de sub masă. Acolo unde m-a băgat Francoise Sagan de ruşine. Să ai 17-18 ani şi să scrii AŞA… pffff… mi se pare de domeniul magiei!
Când mă fac mare, vreau să scriu ca Etgar Keret.
Când am văzut că editura Paladin scoate “Lumea inelară”, am zis: “Bravo! Cineva nu a uitat SF-urile clasice! ”. Însă când, din cauza nostalgiei, m-am uitat pe netul românesc să citesc o recenzie la acest roman, nu am găsit decât niște vechituri din 1900 toamna și, lucrul cel mai important, foarte puține din ele – laudative. Eu îmi aduceam aminte de un super roman, cu o lume gigantică, cu personaje interesante și o poveste palpitantă. Și recenziile găsite îmi vorbeau despre sex și condiția precară a femeii din roman. Acest lucru m-a contrariat suficient de mult încât să scot, de pe raftul dedicat romanelor premiate cu Hugo și Nebula, ediția aflată în proprietate personală și apărută în 1997 la editura Teora și să încep lectura.
Crăciunul e pentru mine cel mai bun prilej să nu mă iau în serios. Nici nu vreau să aud de îndatoriri oficiale, de responsabilităţi la locul de muncă, de vizite de curtoazie sau de zâmbete de politeţe! Mi-au ieşit toate pe nas timp de un an întreg. De Crăciun nu fac altceva decât să mă joc, să mă hlizesc, să mănânc cozonac (vai… cântarului!), să despachetez cadouri… şi toate acestea, de preferat, fără să ies din pijamaua cu Betty Boop.
N-am văzut niciuna dintre catralioanele de ecranizări ale nuvelei lui Charles Dickens, “Colind de Crăciun”.
Într-o dimineaţă, Neil Gaiman s-a trezit fără niciun chef să scrie. Şi nu poţi să nu-l înţelegi, dacă ai ţinut vreodată în mână cărămida aceea de “Zei americani”! Omul merită din când în când o pauză… Dar pentru că promisese editurii un nou titlu, şi-a sunat cel mai bun prieten, pe Chris Riddell, şi i-a propus următoarea afacere: “Tu faci vreun catralion de desene, cam aşa, eu scriu 10 pagini şi gata romanul grafic!”.
La scurt timp după ce am început să citesc tetralogia Elenei Ferrante, o lectură cu care m-am pricopsit din vina Anei (sau datorită? Hm, nu, rămân la prima variantă), am descoperit, cu totul întâmplător, în pauza de țigară… a altora, că romanul e atât de la modă, încât unele colege își împrumută volumele și se presează reciproc să le termine, ca să le poată comenta.
Spionaj, crime, o lume ciudată, dar bine construită, legende interzise, zei, oameni care omoară zei, monștri, zei considerați morți care revin foarte supărați la viață, conspirații și personaje memorabile… Cam acestea sunt lucrurile care m-au ținut cu sufletul la gură în timp ce citeam “Orașul scărilor”. Dacă vedeam aceste cuvinte pe coperta a patra a cărţii o cumpăram imediat. Şi eu sunt genul de cititor cam zgârcit, care așteaptă ofertele online 🙂 .