La scurt timp după ce am început să citesc tetralogia Elenei Ferrante, o lectură cu care m-am pricopsit din vina Anei (sau datorită? Hm, nu, rămân la prima variantă), am descoperit, cu totul întâmplător, în pauza de țigară… a altora, că romanul e atât de la modă, încât unele colege își împrumută volumele și se presează reciproc să le termine, ca să le poată comenta.
Aproape un an mi-a luat să termin “Lista lui Schindler”!!!!!!! Nu mai insist asupra motivelor – le-am detaliat când te-am anunţat (vezi mai jos) că am început să citesc cartea lui Thomas Keneally.
Conform lui Dex online, VOLUPTÁTE, voluptăți, s. f. 1. Plăcere mare a simțurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească; încântare, satisfacție. – Din fr. volupté, lat. voluptas, -atis.
În lumea mea ideală, cărțile s-ar reaşeza pe rafturile librăriei, în momentul în care aş intra acolo, după preferințele mele: cele care mi-ar plăcea în față, cele care nu, ascunse prin cotloane… În aceeaşi lume ideală, cărțile mi-ar transmite senzații la simpla atingere, ca să ştiu la ce să mă aştept când le citesc, iar cele care mă intrigă, deşi nu sunt în aria mea de interes, ar putea fi administrate într-o pastilă, ca să nu-mi răpească mai mult de 5 secunde din viață.
De când mă ştiu, am o problemă cu merele. Şi nici măcar nu pot să spun că nu-mi plac… nu de alta, dar le-aş face un compliment pentru că le-aş băga în seamă cât de cât. Nu, pur şi simplu, pe mine aceste fructe nu mă interesează. Gustul lor nu-mi spune nimic şi zău dacă înţeleg de ce se tăvăleşte lumea să le mănânce (căci expresia aceea “un măr pe zi ţine doctorul la distanţă” mie mi se pare uşor SF, asta ca să fiu blândă). Cât despre soiurile de mere… La fel de bine îmi poţi pune întrebări din fizica cuantică! Vei obţine de la mine fix aceeaşi privire… goală.
M-a intrigat de la bun început faptul că Eshkol Nevo este văzut drept “cea mai importantă voce a noii generații de scriitori israelieni”, nu sunt convinsă că e chiar așa (nu sunt nici vreo expertă, ca să mă pot pronunța fără teama de a greși), însă pot să spun că prima întâlnire cu el a fost foarte reușită. Am fost tentată să-i acord, prin comparație cu alte cărți citite, 4 stele, dar… la naiba! Chiar mi-a plăcut și având în vedere că emoțiile și trăirile cu care te plesnește aproape te fac să te simți bipolar, le merită pe toate 5!
Ufff, tare greu începe cartea aceasta…
Îți mai amintești sentimentele care te încercau în copilărie când citeai o poveste frumoasă? Abandonul total, cufundarea în lectură care anula senzațiile de foame, de sete ori de somn, teama care te sufoca dacă te trezeai față în față cu vreun monstru, curajul în fața obstacolelor, nesiguranța, când eroii preferați trebuiau să facă alegeri, ușurarea, când totul se termina cu bine, dezamăgirea, când dădeai ultima pagină…? Aș fi vrut să fiu din nou mică și să citesc cu mintea de atunci – necoaptă, neformată – cartea lui Oz (care e un adevărat vrăjitor al poveștilor, mi-e clar), pentru că atunci, aș fi fost pe deplin fericită.
Primul contact cu romanele SF ale celebrului Isaac Asimov l-am avut în 1993 sau 1994 prin intermediul “Fundației”. Din acel moment și până azi am fost, sunt și voi fi fanul lui Asimov. Am încercat să adun de-a lungul anilor cam tot ce s-a tipărit la noi din opera acestuia. Cărți SF, de știință, o autobiografie sau pur și simplu de curiozități… Dacă scria pe copertă Isaac Asimov era ca și cumpărată.
Îţi spun de la bun început că mă simt cam încurcată. Nu de alta, dar eu nu prea citesc (spre deloc!) cărţi de genul “cum să…”. Cum să hrăneşti pisica (mă rog, oricum n-am), cum să faci tocăniţă cu ciuperci (oricum nu mă bag, bucătăria mi se pare o încăpere plină de pericole), cum să… ai înţeles ideea! Iar când mă loveşte totuşi o astfel de dilemă existenţială, sfântul google mă salvează de fiecare dată!
Am început să citesc “Să nu mă părăsești” pregătită pentru niște grozăvii – ți-am spus că Ana a aruncat cartea cât colo când a descoperit copiii-clone, nu? Apoi, pe măsură ce am dat paginile, am priceput că (din nou) am plecat la drum cu așteptări nepotrivite. Iar la final, am înțeles de ce Ishiguro merită pe deplin premiul Nobel, câștigat anul trecut. Pentru că da, este povestea unor clone, dar abordată din cel mai surprinzător unghi, unul la care jur că 99,99% dintre noi nu s-ar gândi EVER!
Pentru mine “Star Wars: Vader Down” este cel mai bun comics legat de fenomenul Star Wars. Dintotdeauna.
Pe o vreme de să nu-ţi laşi nici câinele afară (pffff… neinspirată exprimare! Iar începe scandalul cu Anto, colega de blog, care mă va lua la rost că nici măcar acum nu m-am îndurat s-o bag în casă pe Leia, căţeluşa noastră… Dar coafura mea rezistă: Anto, Leia e căţel de curte, nu intră în casă la prima ploaie mai serioasă!!!)
N-am văzut niciuna dintre catralioanele de ecranizări ale nuvelei lui Charles Dickens, “Colind de Crăciun”.
Într-o dimineaţă, Neil Gaiman s-a trezit fără niciun chef să scrie. Şi nu poţi să nu-l înţelegi, dacă ai ţinut vreodată în mână cărămida aceea de “Zei americani”! Omul merită din când în când o pauză… Dar pentru că promisese editurii un nou titlu, şi-a sunat cel mai bun prieten, pe Chris Riddell, şi i-a propus următoarea afacere: “Tu faci vreun catralion de desene, cam aşa, eu scriu 10 pagini şi gata romanul grafic!”.