Am o veste pentru fanii Lee Child: „Luna albastră” este una dintre cele mai amuzante și dure cărți care îl au drept vedetă pe Jack Reacher. Nu am zâmbit niciodată atât de des în timp ce citeam un roman semnat Lee Child. De râs în hohote nici nu mai zic…
Habar n-aveam câtă patimă a născut volumul “Drumul spre libertate. Harry & Meghan” de Omid Scobie şi Carolyn Durand! Am aflat absolut întâmplător atunci când, căutând mai multe informaţii despre cei doi autori, ziarişti apropiaţi Casei de Windsor (că ţi-am mai spus că mă pasionează tot ce ţine de jurnalism), m-am trezit într-o adevărată furtună a conspiraţiilor, acuzaţiilor, presupunerilor şi invectivelor!
Când am văzut prima dată “Unde pădurea întâlnește stelele” de Glendy Vanderah, mi-am zis: “O carte cu zâne… E perfectă pentru Ana!” Dar când am citit că, de fapt, cartea este “despre un copil misterios care îi învață pe adulți cum să iubească” era să o pun la loc în raftul librăriei.
Nu știu cum sunt alți părinți, dar eu, în inocența mea, am fost mereu convins că o să fie suficient să le arăt gemenilor mei, Defne și Sebastian, câteva cărţi pentru copii și ei or să fie leșinați după ele. Dar m-am înșelat. Tot ce am obținut de la ei, indiferent de ce le-am dat – cărți numai cu poze, cărți cu multe poze și puțin text, cărți cu puține poze și mult text (da! Am încercat si așa 😊!) au fost noi și creative modalități de a rupe, mesteca, jumuli sau mototoli o carte și paginile ei. Și când te gândești că mă mulțumeam dacă doar o răsfoiau!
Cele două romane ale Anişoarei Odeanu, “Într-un cămin de domnişoare” şi “Călător din noaptea de Ajun”, au o magie a lucrurilor simple, care pe mine mă cucereşte şi în cărţi, şi în viaţa reală.
Nici nu mai ştiu pe unde m-am împiedicat prima dată de titlul acesta: “O amintire de Crăciun” de Truman Capote. Ce-mi amintesc însă este că… a strălucit. Am simţit un fior pe şira spinării (ceea ce la mine e semn de carte de stele 🙂 !) , iar din degete jur că mi-au tâşnit scântei de nerăbdare să pun mai repede mâna pe ea. Aşa că mi-am comandat-o, am început s-o citesc, pusesem chiar cap la cap şi câteva fraze pentru rubrica noastră de pe blog, “Ce citim acum”, când… S-A TERMINAT CARTEA!!! CUM?!!!!
Când am văzut pentru prima dată această carte, am fost convins de două lucruri: a) este un roman Young Adult și b) are influențe steampunk. Așa că am citit prezentarea și am descoperit că a) din fericire, nu e deloc Young Adult și b) din nefericire, nu este steampunk, ci un thriller noir. Am vrut să renunț la ea, dar ceva, nu știu ce, m-a îndemnat să o iau și să o citesc. Și după ce am terminat “Fata cu un ceas în loc de inimă” am adăugat numele scriitorului pe lista autorilor de urmărit și am descoperit cu groază că din trei cărți publicate în România, doar două mai sunt disponibile. Uffff!!!
“Terifiantă! Înspăimântătoare! O poveste de groază spusă așa cum trebuie! Excepțională! Captivantă! Îngrozitor de bună! Formidabil! Un tur de forță! O capodoperă! Genial! Întunecată, dar sclipitoare!” De fiecare dată când întâlneam asemenea cuvinte în recenzia unei cărți, aveam un semn de îndoială privind autenticitatea lor. În 90 % din cazuri, am fost dezamăgit de cărțile respective.
Fără să fiu neapărat o panseluţă (bine, nu mă duce la doctor, că acolo leşin sigur), am manifestat de când mă ştiu o sensibilitate aparte când a venit vorba de sclavie, în general, şi de cea a negrilor, în special. “Coliba unchiului Tom” n-am uitat-o nici până azi, deşi a trecut o viaţă de om de când am citit-o. “Pe aripile vântului” mi-a creat mai degrabă un soi de iritare pentru că prea plângea toată suflarea cititorilor în batiste din cauza poveştii de dragoste, în timp ce aproape nimeni nu-i băga în seamă pe negri. Filmul “Amistad” mi-a provocat dureri de stomac, iar “12 ani de sclavie” l-am dus cu mare greutate până la capăt. Asta ca să dau numai câteva exemple arhicunoscute…
În recenzia de la “Artemis” am spus că în afară de aceasta mai există o carte pe care am așteptat-o cu nerăbdare halind pe nerăsuflate tot ce citeam despre ea pe internet și crezând cu fiecare celulă de cititor SF în hypeul care se clădea în jurul ei. Acea carte este “Orașul de la miezul nopții”. Numai că acum hypeul s-a dezumflat rapid și de la cel mai mare și mai așteptat roman a ajuns la cel mai mic și mai neterminat roman citit de mine vreodată.
Nu-mi plac povestirile. Cred că sunt o păcăleală, că n-ar trebui publicate vreodată, ci ar trebui să rămână undeva într-un caiet de idei al scriitorului, la care el să se întoarcă pentru a le dezvolta când o avea mai multă inspirație. Iar dacă n-are, să rămână acolo ca balast.
Dacă nu ai ajuns ieri pe blogul nostru, atunci ştii că eu am o problemă serioasă cu cărţile care… “se inspiră” din alte cărţi. Pur şi simplu, nu mă pot bucura de ceea ce citesc dacă la fiecare pagină tresar: “Aaaaa, dar am mai citit asta!”, “Aaaaa, dar personajul acesta îmi aduce aminte de…”, “Aaaaa….”” … adică, serios, cât s-o tot aaaaaaaai atât?
“Artemis” este una din cele două cărți apărute anul trecut de la care aveam așteptări uriașe. A doua carte a lui Andy Weir, autorul excelentului “Marțianul”, a dat naștere pe internet la un superhype care inițial m-a lăsat indiferent, apoi m-a intrigat, cucerit și, în final, hyperuit și pe mine de am ajuns să o aștept de parcă era vorba de un roman secret și uitat al lui Asimov. Însă, de data aceasta hypeul a avut dreptate: este o super carte, ce merită citită și apoi, peste un timp, recitită.
Am citit pentru prima dată romanul ‟Substituirea” în 1992, cred, când a apărut pe piață cu titlul ‟Stea dublă” (care este, de fapt, traducerea exactă a titlului original) și mi-a plăcut. E drept că la începutul anilor ’90 nici nu prea aveam cu ce să-l compar. De atunci l-am mai recitit de câteva ori și de fiecare dată am rămas cu aceeași părere bună. Anii au trecut și în 2017 editura Paladin a tipărit o nouă variantă a cărții: copertă nouă, traducător nou, titlu în română nou-nouț. Nu a durat mult până când mi-am pus întrebarea: Oare noua variantă o să-mi placă la fel de mult? Răspunsul, mai jos…
De când l-am descoperit, de la “În căutarea oii fantastice”, am avut senzația că Murakami iese din orice grafic și top în care ai putea aranja scriitorii, obiectiv sau subiectiv.