Atunci când am auzit de “America über alles” (vezi mai jos CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC), am fost sigur că este vorba de o parodie, o carte funny în care soldați germani, obișnuiți să folosească mitraliere & grenade și să se ferească de atacuri aeriene, trebuie să lupte cu muschete, să alerge printre ghiulele și să se protejeze cel mult de atacurile aeriene ale porumbeilor. Nu puteam să mă înșel mai tare…
La 20 de ani distanţă de când am citit prima dată Daisy Miller, descopăr cu surprindere cât de mult mi s-au putut schimba preferinţele literare, astfel încât pot spune, cu riscul să sune foarte dramatic, că o cu totul altă Ana a scos acum de pe raft nuvela lui Henry James.
Seria de romane “Helliconia” este una dintre acele serii care intră în categoria de lux “The best of the best”. Mai mult decât atât, este un The best SF in a Fantasy World. Gata! Am spus-o chiar de la început ca să nu existe nici o îndoială. Nu pot decât să recomand această serie! Și încă nu am citit decât primul volum!!! Este ceva cum rar întâlnești: o carte publicată în 1982 care nu a îmbătrânit deloc sau, ca sa fim corecți, a îmbătrânit bine, fiind la fel de actuală acum ca atunci când a apărut în original.
Am făcut cunoștință pentru prima dată cu Margaret Atwood după Revoluție prin intermediul romanului ‟Povestea slujitoarei”. Întâlnirea nu a fost una strălucită deoarece pentru mine, pe atunci un SF-ist începător care nu știa decât nave spațiale, extratereștri și săbii laser, intriga din roman, deși interesantă, nu a fost suficient de antrenantă. Anii au trecut și am redescoperit-o pe doamna Atwood cu ajutorul super romanului ‟Oryx și Crake”. La fel și super continuarea ‟Anul potopului”. Apoi a venit mega serialul TV ‟Povestea slujitoarei” care m-a vrăjit în mod iremediabil cu lumea deprimantă și apăsătoare din Republica Galaad. Dar fascinația asta nu m-a determinat să mai dau o șansă romanului ‟Povestea slujitoarei”. Însă situația s-a schimbat după ce am terminat de citit ‟Testamentele”. Acum vreau ultra-mega-uber-urgent să recitesc ‟Povestea slujitoarei”!
Ca să fac un joc de cuvinte… Niciodată nu este TIMPUL TRECUT pentru un roman cu și despre Jack Reacher. Până acum am citit opt romane cu acest personaj și încă nu m-am plictisit de el. Şi mai ales, încă nu am gasit nici un motiv pentru care să stric prietenia cu scriitorul Lee Child. Dar niciodată nu este TIMPUL TRECUT să se întâmple așa ceva…
Gata, Ana! Am preluat legătura! Îţi prezint excepționala lume a pandemiilor din cărțile SF, citite de mine. Pentru restul, nu garantez nimic! Ca să nu fiu acuzat de favoritisme, cărțile vor fi prezentate în ordine cronologică. Nu am pretenția ca titlurile de mai jos să constituie elita romanelor SF, care au ca temă pandemiile, ciumele sau alte molime. Nu! Lista conține romanele care mi-au plăcut și atât. Astea fiind zise, să începem…
Deşi cred că de când a început nebunia aceasta nu a existat zi în care să nu aud întrebarea “Dar despre nişte cărţi cu epidemii nu scrii şi tu?”, recunosc că… ioc inspiraţie!, aşa că mă apuc de textul de faţă mai mult obligată de Maria şi de Oliver care ameninţă, în plină criză mondială, cu demisia de la anaarecarti.ro (dacă poţi, te rog, să-ţi imaginezi nivelul de răsfăţ al colegilor de blog…?!!!!).
Între clasele a V-a şi a VIII-a mi-am dorit să devin, pe rând, marinar, explorator, geograf, cartograf, hidrolog. Mă şi amuzam încercând să le găsesc variantele la feminin şi recunosc că până în ziua de azi preferata mea a rămas… “marinară” 🙂 .
Atunci când deschid o carte semnată de un scriitor despre care nu am mai auzit sau pe care nu l-am citit, sper din tot sufletul că respectivul autor a dat tot ce a putut pentru a mă impresiona cu creația sa. Motivul este simplu: în caz contrar, șansele să mai cumpăr ceva semnat de el sunt foarte mici, aproape zero. În cazul cărților mele nu prea există a doua șansă. Scriitorul trebuie să fie nu bun, ci foarte bun. Sunt atât de multe cărți încât nu merită să-mi pierd timpul cu ceva ce nu îmi place.
Am căzut sub vraja frazelor lungi, de multe ori zgârcite în semne de punctuație, cu “Toamna patriarhului”, am descoperit atunci cum povestea spusă pe nerăsuflate, parcă fugărit de timp, cu gura uscată de atâtea destăinuiri şi cu pauze luate – puncte, virgule – doar atunci când efectiv simți că ți s-a terminat aerul, te fac să te afunzi în carte ca şi cum ai cădea în vis, din realitatea ta în imaginația scriitorului şi atunci, fuziunea e completă, asimilezi cartea, o trăieşti, n-o citeşti, iar la final, rămâi nu doar cu amintirea cuvintelor, ci şi a senzațiilor – experiență completă.
Atâtea momente diferite în istorie spun practic aceeaşi poveste. O poveste de coşmar, care a existat în realitate.
Defne şi Sebastian au deja propriul lor raft în biblioteca mătuşii fabuloase. Bineînţeles că e vorba de titluri pentru copii mai mari decât spiriduşii mei de nepoţi care abia au împlinit 6 luni, dar eu tot strâng, adun, pun deoparte, evaluez etc… ce să mai!, îmi fac temele temeinic pentru ziua magică în care vom sta toţi trei cu capetele băgate într-o cărticică.
Când am decis să testez aventura în lumea beletristicii a istoricului Simon Sebag Montefiore, m-am îndrăgostit imediat de acest titlu 🙂 . Nu ştiam nimic despre carte, despre subiectul ei, despre impactul la public şi/sau la critică, nu aveam aşteptări (prin urmare, mi-am securizat şi dezamăgirile), tot ce ştiam era că mie îmi plăcuse cum se înşiraseră, ca mărgelele pe o aţă, cuvintele “Într-o noapte de iarnă”…
Ronţăi liniştită ciocolata primită şpagă…
Am invidiat-o puţin pe Maria, colega de blog, pentru emoţia pe care a stârnit-o printre prietenii anaarecarti.ro atunci când a recenzat cartea ei preferată din copilărie, “Fetiţa de pe Terra” de Kirill Bulîciov. Ca un făcut, toată lumea părea să fi citit volumul – mai puţin eu; toată lumea avea lacrimi în ochi din cauza nostalgiei – normal, mai puţin eu; toată lumea o adora pe fetiţă – desigur, mai puţin eu.