În recenzia de la “Artemis” am spus că în afară de aceasta mai există o carte pe care am așteptat-o cu nerăbdare halind pe nerăsuflate tot ce citeam despre ea pe internet și crezând cu fiecare celulă de cititor SF în hypeul care se clădea în jurul ei. Acea carte este “Orașul de la miezul nopții”. Numai că acum hypeul s-a dezumflat rapid și de la cel mai mare și mai așteptat roman a ajuns la cel mai mic și mai neterminat roman citit de mine vreodată.
Nu-mi plac povestirile. Cred că sunt o păcăleală, că n-ar trebui publicate vreodată, ci ar trebui să rămână undeva într-un caiet de idei al scriitorului, la care el să se întoarcă pentru a le dezvolta când o avea mai multă inspirație. Iar dacă n-are, să rămână acolo ca balast.
Dacă nu ai ajuns ieri pe blogul nostru, atunci ştii că eu am o problemă serioasă cu cărţile care… “se inspiră” din alte cărţi. Pur şi simplu, nu mă pot bucura de ceea ce citesc dacă la fiecare pagină tresar: “Aaaaa, dar am mai citit asta!”, “Aaaaa, dar personajul acesta îmi aduce aminte de…”, “Aaaaa….”” … adică, serios, cât s-o tot aaaaaaaai atât?
“Artemis” este una din cele două cărți apărute anul trecut de la care aveam așteptări uriașe. A doua carte a lui Andy Weir, autorul excelentului “Marțianul”, a dat naștere pe internet la un superhype care inițial m-a lăsat indiferent, apoi m-a intrigat, cucerit și, în final, hyperuit și pe mine de am ajuns să o aștept de parcă era vorba de un roman secret și uitat al lui Asimov. Însă, de data aceasta hypeul a avut dreptate: este o super carte, ce merită citită și apoi, peste un timp, recitită.
Am citit pentru prima dată romanul ‟Substituirea” în 1992, cred, când a apărut pe piață cu titlul ‟Stea dublă” (care este, de fapt, traducerea exactă a titlului original) și mi-a plăcut. E drept că la începutul anilor ’90 nici nu prea aveam cu ce să-l compar. De atunci l-am mai recitit de câteva ori și de fiecare dată am rămas cu aceeași părere bună. Anii au trecut și în 2017 editura Paladin a tipărit o nouă variantă a cărții: copertă nouă, traducător nou, titlu în română nou-nouț. Nu a durat mult până când mi-am pus întrebarea: Oare noua variantă o să-mi placă la fel de mult? Răspunsul, mai jos…
De când l-am descoperit, de la “În căutarea oii fantastice”, am avut senzația că Murakami iese din orice grafic și top în care ai putea aranja scriitorii, obiectiv sau subiectiv.
Într-o dimineaţă, în timp ce citeam la cafea “Antichrista” de Amelie Nothomb, mi-am amintit că există persoane care o consideră o lectură potrivită pentru adolescenţi.
Şi m-am încruntat.
Atunci când am auzit de “America über alles” (vezi mai jos CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC), am fost sigur că este vorba de o parodie, o carte funny în care soldați germani, obișnuiți să folosească mitraliere & grenade și să se ferească de atacuri aeriene, trebuie să lupte cu muschete, să alerge printre ghiulele și să se protejeze cel mult de atacurile aeriene ale porumbeilor. Nu puteam să mă înșel mai tare…
La 20 de ani distanţă de când am citit prima dată Daisy Miller, descopăr cu surprindere cât de mult mi s-au putut schimba preferinţele literare, astfel încât pot spune, cu riscul să sune foarte dramatic, că o cu totul altă Ana a scos acum de pe raft nuvela lui Henry James.
Seria de romane “Helliconia” este una dintre acele serii care intră în categoria de lux “The best of the best”. Mai mult decât atât, este un The best SF in a Fantasy World. Gata! Am spus-o chiar de la început ca să nu existe nici o îndoială. Nu pot decât să recomand această serie! Și încă nu am citit decât primul volum!!! Este ceva cum rar întâlnești: o carte publicată în 1982 care nu a îmbătrânit deloc sau, ca sa fim corecți, a îmbătrânit bine, fiind la fel de actuală acum ca atunci când a apărut în original.
Am făcut cunoștință pentru prima dată cu Margaret Atwood după Revoluție prin intermediul romanului ‟Povestea slujitoarei”. Întâlnirea nu a fost una strălucită deoarece pentru mine, pe atunci un SF-ist începător care nu știa decât nave spațiale, extratereștri și săbii laser, intriga din roman, deși interesantă, nu a fost suficient de antrenantă. Anii au trecut și am redescoperit-o pe doamna Atwood cu ajutorul super romanului ‟Oryx și Crake”. La fel și super continuarea ‟Anul potopului”. Apoi a venit mega serialul TV ‟Povestea slujitoarei” care m-a vrăjit în mod iremediabil cu lumea deprimantă și apăsătoare din Republica Galaad. Dar fascinația asta nu m-a determinat să mai dau o șansă romanului ‟Povestea slujitoarei”. Însă situația s-a schimbat după ce am terminat de citit ‟Testamentele”. Acum vreau ultra-mega-uber-urgent să recitesc ‟Povestea slujitoarei”!
Ca să fac un joc de cuvinte… Niciodată nu este TIMPUL TRECUT pentru un roman cu și despre Jack Reacher. Până acum am citit opt romane cu acest personaj și încă nu m-am plictisit de el. Şi mai ales, încă nu am gasit nici un motiv pentru care să stric prietenia cu scriitorul Lee Child. Dar niciodată nu este TIMPUL TRECUT să se întâmple așa ceva…
Gata, Ana! Am preluat legătura! Îţi prezint excepționala lume a pandemiilor din cărțile SF, citite de mine. Pentru restul, nu garantez nimic! Ca să nu fiu acuzat de favoritisme, cărțile vor fi prezentate în ordine cronologică. Nu am pretenția ca titlurile de mai jos să constituie elita romanelor SF, care au ca temă pandemiile, ciumele sau alte molime. Nu! Lista conține romanele care mi-au plăcut și atât. Astea fiind zise, să începem…
Deşi cred că de când a început nebunia aceasta nu a existat zi în care să nu aud întrebarea “Dar despre nişte cărţi cu epidemii nu scrii şi tu?”, recunosc că… ioc inspiraţie!, aşa că mă apuc de textul de faţă mai mult obligată de Maria şi de Oliver care ameninţă, în plină criză mondială, cu demisia de la anaarecarti.ro (dacă poţi, te rog, să-ţi imaginezi nivelul de răsfăţ al colegilor de blog…?!!!!).
Între clasele a V-a şi a VIII-a mi-am dorit să devin, pe rând, marinar, explorator, geograf, cartograf, hidrolog. Mă şi amuzam încercând să le găsesc variantele la feminin şi recunosc că până în ziua de azi preferata mea a rămas… “marinară” 🙂 .