Ori nu înțeleg eu lucruri, ori am reușit (finally!) să mă scutur de naivitate, astfel încât să nu mai înghit toate enormitățile debitate de critici – bine, nu suficient cât să nu mai cumpăr cărțile superlăudate, nu de alta, dar mai găsesc și perle rătăcite, însă destul cât să pot spune, după ce dau ultima pagină: despre ce naiba vorbiți, asta nu-i nici pe departe o capodoperă!
Înainte de toate o mărturisire: această carte are pe copertă o ilustrație foarte, foarte, dar foarte urâtă. Îmi aduce aminte de epoca de aur a editurii Nemira, atunci când aceasta a publicat pentru prima dată capodoperele “Dune” și “Fundația”.
De la primele paragrafe am ştiut că va fi jumi-juma. Îmi va jumi-plăcea, o voi juma-urî (sau invers). Şi s-a dovedit că instinctul nu m-a înşelat.
Între ceea ce am bănuit eu că voi găsi în paginile acestui roman și ceea ce am descoperit e o prăpastie. A trebuit să aștept un timp de când am terminat cartea până să mă apuc să scriu despre ea, ca să-mi dau seama… ce naiba aș putea scrie. Și, într-un final, am priceput: cred că numai din pricina uriașei diferențe de cultură nu am rezonat deloc, dar deloc cu stilul acestui scriitor, un stil care mie mi s-a părut de-a dreptul copilăresc.
Când am auzit că “Luna nouă” a lui Ian McDonald este un amestec de “Nașul”, “Cântec de gheață și foc” și “Jocul lui Ender”, am zis “Neee… Ce amestecătură… Mai lipsește ceva din “Dune”, “Codul lui Da Vinci” și “Harry Potter” și avem cam di toate pentru toți. Nimic bun nu poate rezulta din ceva ce vrea să fie tot ce este sau a fost popular pe piața de carte”.
Pe bună dreptate te poţi declara dezamăgit(ă)! Păi, cât timp a trecut de când am anunţat că m-apuc de ultimul roman semnat Dan Brown?! Dar, după ce am făcut rost de un exemplar fără probleme de tipar (dacă nu înţelegi la ce mă refer, vezi AICI), a mai durat ceva până să-l redeschid, că prea era proaspătă în mintea mea lupta de-a dreptul titanică pe care am dus-o cu textul. Şi uite aşa s-au intercalat alte cărţi şi alte “recenzii”, “Origini” rămânând de căruţă.
N-o să fac a doua recenzie la “Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor”, că doar n-o să ne canibalizăm aici, pe blog 😊, dar, cu voia Anei, vin cu niște precizări/completări, pentru că mi-am dat seama de un lucru: cartea asta “lucrează” atât de mult cu sentimentele tale, cu trăirile tale, cu experiența ta de viață, se hrănește atât de mult din tine, încât concluziile trase la final chiar pot diferi de la om la om. Nu cred că am mai dat peste o carte care să poată fi simțită /percepută atât de diferit de fiecare cititor.
“Mie nu mi-a plăcut deloc Gringo Viejo!”. Cu această “încurajare” din partea Anei am plecat eu la drum alături de noua lectură semnată Carlos Fuentes, “Diana”. Ce pot să spun, acum, la capătul acestui drum? “Nici mie nu mi-a plăcut deloc Diana, Ana!!!”. Să vedem de ce…
“Ultimul oraș” este… ultimul volum din trilogia “Wayward Pines” alcătuită dintr-o primă carte absolut senzațională și o a doua complet dezamăgitoare. Cum aș putea descrie acum “Ultimul oraș”: e mult, mult prea scurt și mult, mult prea bun! Deși nu se ridică la nivelul primei cărți, ei bine, Blake Crouch reușește să-și spele toate păcatele din cartea anterioară. Înainte de a începe recenzia trebuie să spun: dacă vrei să te apuci de această serie nu citi nici o recenzie! Nu discuta cu nimeni despre ea! Nu încerca să afli detalii despre carte! Cu cât vei ști mai puține, cu atât îți va plăcea mai mult. Nu lăsa pe nimeni să-ți strice plăcerea de a afla ce se ascunde în spatele orașului Wayward Pines. De fapt nici nu citi recenziile mele! Du-te, fă rost de primul volum și treci la citit! Astea fiind spuse, să trecem la recenzie…
După ce am clarificat AICI faptul că gândacul lui Kafka nu e chiar… gândac, aş vrea să mai adaug că nici scârboşenia aia cu multe picioare nu se dovedeşte chiar… atât de scârboasă.
Nici n-am terminat bine “Orașul pustiu”, că mi-a venit în minte pedeapsa primită la școală, de la învățătoare, când ne scotea la tablă și nu știam să răspundem la întrebările ei (pentru că nu învățasem lecția, evident): să scriem de 100 de ori răspunsul corect pe caietul de teme, ca să ne intre bine-n cap. În acest caz, răspunsul corect este CARTEA ACEASTA E O PORCĂRIE și zău că-mi vine s-o scriu de o sută de ori, numai să știu că asta vă va împiedica să aruncați banii pe ea!
De la bun început trebuie să spun că avem de-a face cu un thriller 100%. Deși durul Jack Reacher apare în postura de erou, “61 de ore” este cartea de suspans perfectă. Ca niciodată, am stat ca pe ghimpi deoarece nu înţelegeam ce se întâmplă. Iar în clipa când am înțeles care este acțiunea, am stat în continuare tot ca pe ghimpi deoarece nu știam cum se va petrece… ce se va petrece.
Dragă Igor Bergler,
Mă grăbesc să-ţi stric liniştea acestui început de iarnă cu o nouă scrisoare .
În timp ce citeam “Sindicatul polițiștilor idiș”, am realizat că nu vreau să îi scriu recenzia. La ce laude și elogii îi sunt aduse pe coperta 4, cum pot să vin eu și să zic: “Se putea mai bine”? Pentru că acesta este sentimentul care m-a urmărit de la jumătatea cărții. Nu mai zic că atunci când am ajuns aproape de final am început să mă gândesc la ce mă apuc să citesc după ce duc calvarul… ăăăăă… vreau să zic, lectura până la final. Ce mai!, “Sindicatul polițiștilor idiș” m-a pierdut complet…
Îţi spun de la bun început că mă simt cam încurcată. Nu de alta, dar eu nu prea citesc (spre deloc!) cărţi de genul “cum să…”. Cum să hrăneşti pisica (mă rog, oricum n-am), cum să faci tocăniţă cu ciuperci (oricum nu mă bag, bucătăria mi se pare o încăpere plină de pericole), cum să… ai înţeles ideea! Iar când mă loveşte totuşi o astfel de dilemă existenţială, sfântul google mă salvează de fiecare dată!
Aşa că habar n-am ce mi-a venit să-mi cumpăr o carte despre Hygge! Şi am mai şi apucat să-ţi pomenesc de ea la “Ce citim acum”, ceea ce pe blogul nostru echivalează cu o adevărată promisiune în legătura cu o viitoare “recenzie” care mă îngrozeşte: cum să scrii ceva palpitant despre o carte în care nu se întâmplă nimic, care te duce în zonele liniştite, paşnice ale existenţei tale şi te îndeamnă să petreci cât mai mult timp acolo? Cum?!
În fine…
Hygge este cuvântul care defineşte starea de bine pe care o împărtăşesc danezii şi pentru care, sinceră să fiu, nu ştiam că-i invidiază toată lumea. Iar Louisa Thomsen Brits s-a gândit să desfacă firul în patru şi să încerce să explice tuturor care e secretul pentru care poporul acesta e printre cele mai fericite din lume.
“Hygge înseamnă să ne simţim confortabil,
protejaţi, alinaţi şi adăpostiţi”.
Ca s-o spunem pe aia dreaptă, marele secret al danezilor este, de fapt, caracteristic întregii omeniri. Căci nu cred că există persoană care să nu-şi dorească să simtă că aparţine unui loc şi să se învelească în sentimentul de siguranţă şi echilibru pe care i-l oferă liniştea unei familii. În goana noastră după FERICIRE, noi uităm, practic, să mai şi punem frână din când în când, să fim MULTUMIŢI cu ceea ce avem şi să ne bucurăm de lucrurile mici care formează, de fapt, VIAŢA.
“Urmărirea asiduă a fericirii nu
duce neapărat la o stare de bine”.
Iar danezii par să aibă în ADN-ul lor această stare de mulţumire, pe care însă, spre deosebire de noi – şi aceasta, cred eu, e MAREA DIFERENŢĂ! – , nu o aşteaptă să le pice din cer. “O cheamă” cu gesturi de o simplitate plină de graţie de-ţi vine să-ţi dai o palmă peste frunte, cu momente atent alese, pe care le trăiesc şi le conştientizează 100 %: singurătatea confortabilă a celui care citeşte o carte, învelit în pledul preferat, în timp ce afară n-au decât să se dezlănţuie, la o adică, tornadele… Căldura sufletească pe care o împărtăşesc cei care se aşează în jurul mesei, plină de bucate aburinde şi în mijlocul căreia se află o lumânare aprinsă… Încrederea reciprocă pe care şi-o transmit două prietene discutând la apus, pe terasa unei ceainării…
“Hygge are legătură cu a fi, nu cu a avea”.
Danezii îşi încarcă sufletul şi mintea cu aceste momente hygge care i-au ajutat în trecut să depăşească lungile nopţi de iarnă, iar în prezent, să se întoarcă în lume gata să suporte toanele unui şef cretin, necazurile care se abat asupra unei persoane dragi sau grijile de zi cu zi, care nu-i ocolesc nici pe ei, stai liniştit(ă). Practic, ei îşi încarcă astfel bateriile fără să fie nevoie de vacanţe luxoase în Mauritius, sesiuni costisitoare de shopping sau excese alcoolice ori de alte feluri.
“A practica hygge înseamnă să favorizezi
intimitatea şi apropierea sufletească”.
În cele 6 capitole care au ca titluri cuvintele cheie ale filozofiei de viaţă daneze – Apartenenţa, Adăpostul, Confortul, Starea de bine, Simplitatea şi Ritualul -, cartea Louisei Thomsen Brits este şi o pledoarie pentru simplitate, pentru lucrurile cu care eşti familiar şi de care nu te-ai despărţi oricât de prăpădite ar fi, dar şi un ghid practic care încearcă să te înveţe ce poţi face pentru a crea la tine acasă momentele hygge şi a ţi le asuma, a le trăi CONŞTIENT, nu doar să treci prin ele ca gâsca prin apă… sau, mă rog, cam aşa ceva.
“Hygge oferă un răgaz de la orice, o pauză
de refacere scurtă, mulţumitoare”.
Atunci când îl întrebi pe un danez ce face în weekend şi îţi răspunde cu termenul de hygge, sigur nu trebuie să te aştepţi la cine ştie ce extravaganţe, ci la ceva atât de simplu, de liniştit şi de firesc, că te vei uita cruciş la el. Bineînţeles că te poţi gândi: “Aşa, şi?! Ce mare şmecherie?!” În fond, şi eu sunt disperată să citesc, nu este noapte în care să nu adorm cu o carte în mână… Care e diferenţa între mine şi danezul care hygge-uieşte “citind o carte, învelit în pledul preferat, în timp ce afară n-au decât să se dezlănţuie, la o adică, tornadele” – ca să mă autocitez?
“Când practicăm Hygge, nu ignorăm dificultatea,
ci o lăsăm un moment la o parte”.
Ei bine, am să-ţi spun cum m-am trezit eu vara trecută, după ce am terminat cărticica Louisei Thomsen Brits, că transform o seară obişnuită într-una pentru… suflet fără să fac mare lucru.
Ora 21.00. Căldura de peste zi bate VAG în retragere, iar eu zac pur şi simplu pe terasa casei, în faţa laptopului. Scriu o “recenzie” pentru blog (mă rog, mai bine zis, ÎNCERC să scriu), mai beau din sucul rece, mai fumez o ţigară, mai răspund la mesaje pe whatsapp, încercând să rezolv unele probleme de la birou… La un moment dat, apare şi cumnata mea, la fel de toropită ca mine, cu două cupe de îngheţată. Începem o discuţie despre casă, despre tată, despre noi două, la care eu sunt cam pe sfert atentă – că parcă şi frazele începeau să curgă bine în “recenzie”, parcă şi mesajele de pe whatsapp promiteau rezolvarea crizei de la birou, iar căldura CHIAR bătea în retragere. Şi în acel moment, am tresărit: acesta putea fi unul din acele momente hygge de care eu însă îmi băteam joc risipindu-mi atenţia în toate direcţiile şi nefiind de fapt atentă la nimic! Aşa că am închis laptopul, am pus deoparte telefonul, am pornit aparatul antiţânţari, pe masă erau deja două lumânărele aprinse de cumnata mea şi… ne-am pus pe vorbit. Molcom, potolit, încurajându-ne reciproc când ne văicăream, hlizindu-ne când una spunea o poantă… Au fost cele mai liniştitoare 30 de minute de care am avut parte în circa două luni.
“Hygge are loc atunci când ne asumăm
plăcerea momentului prezent în simplitatea sa”.
Scrisă la fel de simplu precum filozofia pe care o prezintă, plină de imagini superbe şi de citate care îi vor încânta pe iubitorii de gen, cărticica Louisei Thomsen Brit primeşte de la mine patru stele (o penalizez cu una pentru că de la un anumit moment încolo începe să devină cam repetitivă), dar şi o recomandare: mi se pare cadoul perfect pentru cel mai agitat membru al grupului tău de prieteni!
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
Una dintre acele mici ironii ale vieţii – fără nicio legătură cu volumul lui Thomas Hardy, care, dacă tot a venit vorba , mie mi-a plăcut la nebunie… în tinereţe – a aranjat lucrurile de aşa manieră încât eu să încep să citesc despre Hygge în momentul în care în jurul meu se instalase un haos care, în disperarea care mă cuprinsese, mi se părea etern.
Ca să înţelegi…
Într-una dintre serile petrecute în noua casă, în timp ce muşchii deja mă ameninţau cu greva generală după două zile în care împachetasem & cărasem, în mijlocul unei avalanşe de cutii, saci răvăşiţi şi pungi explodate (“Unde sunt pijamalele şi prosoapele?!!!!”) şi în faţa unei adevărate săptămâni a patimilor în care trebuia să pun fiecare lucru la locul lui, că eu în dezordine nu funcţionez, frate, de nicio culoare, deci FIX în toată această nebunie mie mi s-a pus pata să aflu mai multe despre… Hygge, desemnat de editorii dicţionarelor Oxford drept unul dintre cele mai populare cuvinte din 2016.
Din ce-am citit pe net, termenul se pronunţă aproximativ „hiu-ga”, există numai în limba daneză și nu are echivalent în altă limbă, cea mai apropiată traducere (foooooooarte aproximativă!) fiind confort (fizic & mental). Iar eu l-am întâlnit prima dată în “Patimile doamnei ministru”, romanul lui Bogdan Hrib, şi se pare că m-a intrigat suficient de m-am trezit într-o zi în librărie că întind mâna după “Cartea despre Hygge – arta daneză de a trăi bine” de Louisa Thomsen Brits.
Acum… Dacă am înţeles eu bine, Hygge, stilul de viaţă care îi caracterizează pe danezii aflaţi undeva pe primele locuri în clasamentul celor mai fericiţi oameni de pe pământ, are la bază… simplitatea, familiaritatea, ordinea, căminul, confortul – ADICĂ… NUMAI CAPITOLE LA CARE EU SUNT VARZĂ ÎN ACESTE MOMENTE! Bun aşa!
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Alege varianta potrivită pentru tine!