Am început să citesc “Să nu mă părăsești” pregătită pentru niște grozăvii – ți-am spus că Ana a aruncat cartea cât colo când a descoperit copiii-clone, nu? Apoi, pe măsură ce am dat paginile, am priceput că (din nou) am plecat la drum cu așteptări nepotrivite. Iar la final, am înțeles de ce Ishiguro merită pe deplin premiul Nobel, câștigat anul trecut. Pentru că da, este povestea unor clone, dar abordată din cel mai surprinzător unghi, unul la care jur că 99,99% dintre noi nu s-ar gândi EVER!
Pentru mine “Star Wars: Vader Down” este cel mai bun comics legat de fenomenul Star Wars. Dintotdeauna.
Pe o vreme de să nu-ţi laşi nici câinele afară (pffff… neinspirată exprimare! Iar începe scandalul cu Anto, colega de blog, care mă va lua la rost că nici măcar acum nu m-am îndurat s-o bag în casă pe Leia, căţeluşa noastră… Dar coafura mea rezistă: Anto, Leia e căţel de curte, nu intră în casă la prima ploaie mai serioasă!!!)
Ori nu înțeleg eu lucruri, ori am reușit (finally!) să mă scutur de naivitate, astfel încât să nu mai înghit toate enormitățile debitate de critici – bine, nu suficient cât să nu mai cumpăr cărțile superlăudate, nu de alta, dar mai găsesc și perle rătăcite, însă destul cât să pot spune, după ce dau ultima pagină: despre ce naiba vorbiți, asta nu-i nici pe departe o capodoperă!
Înainte de toate o mărturisire: această carte are pe copertă o ilustrație foarte, foarte, dar foarte urâtă. Îmi aduce aminte de epoca de aur a editurii Nemira, atunci când aceasta a publicat pentru prima dată capodoperele “Dune” și “Fundația”.
De la primele paragrafe am ştiut că va fi jumi-juma. Îmi va jumi-plăcea, o voi juma-urî (sau invers). Şi s-a dovedit că instinctul nu m-a înşelat.
Între ceea ce am bănuit eu că voi găsi în paginile acestui roman și ceea ce am descoperit e o prăpastie. A trebuit să aștept un timp de când am terminat cartea până să mă apuc să scriu despre ea, ca să-mi dau seama… ce naiba aș putea scrie. Și, într-un final, am priceput: cred că numai din pricina uriașei diferențe de cultură nu am rezonat deloc, dar deloc cu stilul acestui scriitor, un stil care mie mi s-a părut de-a dreptul copilăresc.
Când am auzit că “Luna nouă” a lui Ian McDonald este un amestec de “Nașul”, “Cântec de gheață și foc” și “Jocul lui Ender”, am zis “Neee… Ce amestecătură… Mai lipsește ceva din “Dune”, “Codul lui Da Vinci” și “Harry Potter” și avem cam di toate pentru toți. Nimic bun nu poate rezulta din ceva ce vrea să fie tot ce este sau a fost popular pe piața de carte”.
Pe bună dreptate te poţi declara dezamăgit(ă)! Păi, cât timp a trecut de când am anunţat că m-apuc de ultimul roman semnat Dan Brown?! Dar, după ce am făcut rost de un exemplar fără probleme de tipar (dacă nu înţelegi la ce mă refer, vezi AICI), a mai durat ceva până să-l redeschid, că prea era proaspătă în mintea mea lupta de-a dreptul titanică pe care am dus-o cu textul. Şi uite aşa s-au intercalat alte cărţi şi alte “recenzii”, “Origini” rămânând de căruţă.
N-o să fac a doua recenzie la “Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor”, că doar n-o să ne canibalizăm aici, pe blog 😊, dar, cu voia Anei, vin cu niște precizări/completări, pentru că mi-am dat seama de un lucru: cartea asta “lucrează” atât de mult cu sentimentele tale, cu trăirile tale, cu experiența ta de viață, se hrănește atât de mult din tine, încât concluziile trase la final chiar pot diferi de la om la om. Nu cred că am mai dat peste o carte care să poată fi simțită /percepută atât de diferit de fiecare cititor.
“Mie nu mi-a plăcut deloc Gringo Viejo!”. Cu această “încurajare” din partea Anei am plecat eu la drum alături de noua lectură semnată Carlos Fuentes, “Diana”. Ce pot să spun, acum, la capătul acestui drum? “Nici mie nu mi-a plăcut deloc Diana, Ana!!!”. Să vedem de ce…
“Ultimul oraș” este… ultimul volum din trilogia “Wayward Pines” alcătuită dintr-o primă carte absolut senzațională și o a doua complet dezamăgitoare. Cum aș putea descrie acum “Ultimul oraș”: e mult, mult prea scurt și mult, mult prea bun! Deși nu se ridică la nivelul primei cărți, ei bine, Blake Crouch reușește să-și spele toate păcatele din cartea anterioară. Înainte de a începe recenzia trebuie să spun: dacă vrei să te apuci de această serie nu citi nici o recenzie! Nu discuta cu nimeni despre ea! Nu încerca să afli detalii despre carte! Cu cât vei ști mai puține, cu atât îți va plăcea mai mult. Nu lăsa pe nimeni să-ți strice plăcerea de a afla ce se ascunde în spatele orașului Wayward Pines. De fapt nici nu citi recenziile mele! Du-te, fă rost de primul volum și treci la citit! Astea fiind spuse, să trecem la recenzie…
După ce am clarificat AICI faptul că gândacul lui Kafka nu e chiar… gândac, aş vrea să mai adaug că nici scârboşenia aia cu multe picioare nu se dovedeşte chiar… atât de scârboasă.
Nici n-am terminat bine “Orașul pustiu”, că mi-a venit în minte pedeapsa primită la școală, de la învățătoare, când ne scotea la tablă și nu știam să răspundem la întrebările ei (pentru că nu învățasem lecția, evident): să scriem de 100 de ori răspunsul corect pe caietul de teme, ca să ne intre bine-n cap. În acest caz, răspunsul corect este CARTEA ACEASTA E O PORCĂRIE și zău că-mi vine s-o scriu de o sută de ori, numai să știu că asta vă va împiedica să aruncați banii pe ea!
De la bun început trebuie să spun că avem de-a face cu un thriller 100%. Deși durul Jack Reacher apare în postura de erou, “61 de ore” este cartea de suspans perfectă. Ca niciodată, am stat ca pe ghimpi deoarece nu înţelegeam ce se întâmplă. Iar în clipa când am înțeles care este acțiunea, am stat în continuare tot ca pe ghimpi deoarece nu știam cum se va petrece… ce se va petrece.