Când am decis să testez aventura în lumea beletristicii a istoricului Simon Sebag Montefiore, m-am îndrăgostit imediat de acest titlu 🙂 . Nu ştiam nimic despre carte, despre subiectul ei, despre impactul la public şi/sau la critică, nu aveam aşteptări (prin urmare, mi-am securizat şi dezamăgirile), tot ce ştiam era că mie îmi plăcuse cum se înşiraseră, ca mărgelele pe o aţă, cuvintele “Într-o noapte de iarnă”…
Ronţăi liniştită ciocolata primită şpagă…
Am invidiat-o puţin pe Maria, colega de blog, pentru emoţia pe care a stârnit-o printre prietenii anaarecarti.ro atunci când a recenzat cartea ei preferată din copilărie, “Fetiţa de pe Terra” de Kirill Bulîciov. Ca un făcut, toată lumea părea să fi citit volumul – mai puţin eu; toată lumea avea lacrimi în ochi din cauza nostalgiei – normal, mai puţin eu; toată lumea o adora pe fetiţă – desigur, mai puţin eu.
De când am început să citesc SF, am dobândit o slăbiciune pentru romanele apocaliptice și postapocaliptice. M-a interesat tot ce e legat de sfârșitul omenirii, indiferent că era vorba de o catastrofă ecologică, un act criminal sau o invazie extraterestră. Cu timpul am ajuns să cred că am făcut cunoștință cu toate motivele care pot duce la un End Game pentru omenire. “Orașul” lui Clifford D. Simack mi-a dovedit că m-am înșelat: în viziunea lui omenirea dispare din cauza izolării și singurătății.
Dacă urmăreşti blogul nostru de ceva timp, e imposibil să fi ratat vestea că Ana de la anaarecarti.ro este, de 4 luni, mătuşa fabuloasă a gemenilor Defne şi Sebastian. Cel puţin pe pagina de facebook te-am zăpăcit cu pozele lor!
“Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare nu e o carte “drăguţă”. Deloc. Niciun pic. N-o iei cu tine în vacanţă. N-o răsfoieşti la umbra palmierilor. N-o citeşti seara, înainte de culcare, ca să adormi mai repede şi să-ţi fie somnul lin…
“Te provoc să-mi citeşti cartea”, îmi spune în treacăt Chris Simion-Mercurian, iar eu o privesc puţin surprinsă pe regizoarea care are acelaşi aer de copiliţă, pusă pe şotii, pe care mi-l amintesc de la prima noastră întâlnire, cu mai mulţi ani în urmă.
Dragă Cami,
Cu acest apelativ de alint spulber azi unul dintre marile secrete pe care l-am ţinut bine ferecat faţă de cititorii şi cititoarele acestui blog: eu şi Camelia Cavadia ne cunoaştem de pe vremea când ei nici prin gând nu-i trecea că va ajunge un fenomen literar, iar eu şi ideea de blog eram mai paralele decât paralelele lui Euclid.
Ţi-am spus deja că-mi vine foarte greu “să recenzez” o carte pe care o pot reciti la orice oră din zi şi din noapte cu aceeaşi încântare, de parcă mereu aş fi la prima întâlnire cu ea… Care e atât de plină de sublinierile şi însemnările mele făcute cu creionul încât nu mai ştiu unde se termină romanul şi începe propriul jurnal… Care practic se aruncă singură în geamantanul acela pe care îl voi lua pe insula pustie…
Am pus ochii pe “Vegetariana” încă din timp ce citeam “Disecție” de aceeaşi scriitoare. Îmi era puțin teamă de temă, recunosc – eu, nefiind vegetariană, ba chiar împotriva oricăror curente, alimentare sau de altă natură, care bat la uşa extremismului, mă gândeam că există riscul să nu mă prindă deloc.
“Magazinul La motanul cu mingea” mi se pare recomandarea ideală pentru cineva care n-a citit Balzac, dar ar vrea să încerce. Nuvela deschide ACEA “Comedie umană” despre care sunt convinsă că ai auzit cel puţin o dată în viaţă, prin urmare dacă îţi place, îi dai înainte cu restul seriei (şi dacă o termini, mă anunţi şi pe mine, pentru că, sincer, chiar mi s-ar părea o performanţă 🙂 ). Dacă nu, aia e… nu pierzi prea mult din timpul tău preţios de cititor/cititoare înrăit(ă)…
A fost cea mai dificilă carte de recenzat de când am început “jobul” la anaarecarti.ro. Până acum nu am mai avut parte de o carte în care punctele forte ale poveștii să fie în același timp și cele slabe. Tare dificil. Dar nu imposibil!
Philip Roth: “Un roman strălucit. Sunt plin de admirație”. Eu nu.
“Dacă şi peste 100 de ani voi fi cunoscut numai ca omul care l-a inventat pe Sherlock Holmes, atunci voi considera că viaţa mea a fost un eşec” – Arthur Conan Doyle
Când am auzit pentru prima dată de “Star Trek: The Next Generation – Mirror Broken”, mi s-a părut interesant. Dar în clipa în care am văzut pe net un preview în care Picard, super agresiv și plin de mușchi, schimba pumni cu Riker, am zis: “Acesta este comicsul Star Trek pe care îl aștept din adolescență“. Așa că am investit în el câțiva euroi și am savurat o poveste amuzantă, bine desenată și captivantă. O poveste cu adevărat Star Trek.