Pe bună dreptate te poţi declara dezamăgit(ă)! Păi, cât timp a trecut de când am anunţat că m-apuc de ultimul roman semnat Dan Brown?! Dar, după ce am făcut rost de un exemplar fără probleme de tipar (dacă nu înţelegi la ce mă refer, vezi AICI), a mai durat ceva până să-l redeschid, că prea era proaspătă în mintea mea lupta de-a dreptul titanică pe care am dus-o cu textul. Şi uite aşa s-au intercalat alte cărţi şi alte “recenzii”, “Origini” rămânând de căruţă.
N-o să fac a doua recenzie la “Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor”, că doar n-o să ne canibalizăm aici, pe blog 😊, dar, cu voia Anei, vin cu niște precizări/completări, pentru că mi-am dat seama de un lucru: cartea asta “lucrează” atât de mult cu sentimentele tale, cu trăirile tale, cu experiența ta de viață, se hrănește atât de mult din tine, încât concluziile trase la final chiar pot diferi de la om la om. Nu cred că am mai dat peste o carte care să poată fi simțită /percepută atât de diferit de fiecare cititor.
“Mie nu mi-a plăcut deloc Gringo Viejo!”. Cu această “încurajare” din partea Anei am plecat eu la drum alături de noua lectură semnată Carlos Fuentes, “Diana”. Ce pot să spun, acum, la capătul acestui drum? “Nici mie nu mi-a plăcut deloc Diana, Ana!!!”. Să vedem de ce…
“Ultimul oraș” este… ultimul volum din trilogia “Wayward Pines” alcătuită dintr-o primă carte absolut senzațională și o a doua complet dezamăgitoare. Cum aș putea descrie acum “Ultimul oraș”: e mult, mult prea scurt și mult, mult prea bun! Deși nu se ridică la nivelul primei cărți, ei bine, Blake Crouch reușește să-și spele toate păcatele din cartea anterioară. Înainte de a începe recenzia trebuie să spun: dacă vrei să te apuci de această serie nu citi nici o recenzie! Nu discuta cu nimeni despre ea! Nu încerca să afli detalii despre carte! Cu cât vei ști mai puține, cu atât îți va plăcea mai mult. Nu lăsa pe nimeni să-ți strice plăcerea de a afla ce se ascunde în spatele orașului Wayward Pines. De fapt nici nu citi recenziile mele! Du-te, fă rost de primul volum și treci la citit! Astea fiind spuse, să trecem la recenzie…
După ce am clarificat AICI faptul că gândacul lui Kafka nu e chiar… gândac, aş vrea să mai adaug că nici scârboşenia aia cu multe picioare nu se dovedeşte chiar… atât de scârboasă.
Nici n-am terminat bine “Orașul pustiu”, că mi-a venit în minte pedeapsa primită la școală, de la învățătoare, când ne scotea la tablă și nu știam să răspundem la întrebările ei (pentru că nu învățasem lecția, evident): să scriem de 100 de ori răspunsul corect pe caietul de teme, ca să ne intre bine-n cap. În acest caz, răspunsul corect este CARTEA ACEASTA E O PORCĂRIE și zău că-mi vine s-o scriu de o sută de ori, numai să știu că asta vă va împiedica să aruncați banii pe ea!
De la bun început trebuie să spun că avem de-a face cu un thriller 100%. Deși durul Jack Reacher apare în postura de erou, “61 de ore” este cartea de suspans perfectă. Ca niciodată, am stat ca pe ghimpi deoarece nu înţelegeam ce se întâmplă. Iar în clipa când am înțeles care este acțiunea, am stat în continuare tot ca pe ghimpi deoarece nu știam cum se va petrece… ce se va petrece.
Dragă Igor Bergler,
Mă grăbesc să-ţi stric liniştea acestui început de iarnă cu o nouă scrisoare .
În timp ce citeam “Sindicatul polițiștilor idiș”, am realizat că nu vreau să îi scriu recenzia. La ce laude și elogii îi sunt aduse pe coperta 4, cum pot să vin eu și să zic: “Se putea mai bine”? Pentru că acesta este sentimentul care m-a urmărit de la jumătatea cărții. Nu mai zic că atunci când am ajuns aproape de final am început să mă gândesc la ce mă apuc să citesc după ce duc calvarul… ăăăăă… vreau să zic, lectura până la final. Ce mai!, “Sindicatul polițiștilor idiș” m-a pierdut complet…
Înainte de toate o mărturisire: această carte are pe copertă o ilustrație foarte, foarte, dar foarte urâtă. Îmi aduce aminte de epoca de aur a editurii Nemira, atunci când aceasta a publicat pentru prima dată capodoperele “Dune” și “Fundația”.
De la primele paragrafe am ştiut că va fi jumi-juma. Îmi va jumi-plăcea, o voi juma-urî (sau invers). Şi s-a dovedit că instinctul nu m-a înşelat.
Între ceea ce am bănuit eu că voi găsi în paginile acestui roman și ceea ce am descoperit e o prăpastie. A trebuit să aștept un timp de când am terminat cartea până să mă apuc să scriu despre ea, ca să-mi dau seama… ce naiba aș putea scrie. Și, într-un final, am priceput: cred că numai din pricina uriașei diferențe de cultură nu am rezonat deloc, dar deloc cu stilul acestui scriitor, un stil care mie mi s-a părut de-a dreptul copilăresc.
Poţi să juri că Seymour Levov a adunat tot norocul de pe lume. Cu un trecut încununat de statutul de vedetă a tuturor sporturilor posibile din liceul său, cu un prezent din care nu ştii ce să evidenţiezi mai întâi (situaţia financiară – o prosperă afacere de familie, sau viaţa personală scoasă parcă din manual – o soţie superbă, fostă miss a nu-mai-ţin-minte-cărui-stat-american, pe care o iubeşte nebuneşte şi care i-a dăruit un copil) şi cu un viitor extrem de promiţător, în persoana lui Merry, inteligenta sa fiică, “Suedezul”, aşa cum e poreclit datorită înfăţişării sale de excepţie – se putea altfel? -, promite să fie unul dintre cele mai… plictisitoare personaje ale lui Roth.
Acum că am terminat pentru a treia oară această carte pot zice liniștit: este la fel de bună ca atunci când am citit-o prima dată și a doua oară!!! Deși este cam contestată pe internetul românesc, din cauza includerii unor elemente horror și fantasy, pentru mine este una dintre cele mai captivante cărți SF din toate timpurile.
În această dimineaţă frumoasă şi rece, de 2 octombrie 2017, mi-am găsit acul de siguranţă pierdut acum vreo 25 de ani! Mă culcasem pe la 12 noaptea şi alarma mobilului a sunat destul de buimac la 6.30.