Sunt convinsă că ai auzit de şoferul care a intrat vineri cu maşina în gardul Palatului Victoria. Conform buletinelor de ştiri, gestul ar fi fost intenţionat, tânărul explicându-le jandarmilor că a provocat incidentul pentru că voia să atragă atenţia asupra terorismului.
Sinceră să fiu, mie explicaţiile lui mi s-au părut uşor confuze. Şi, privind cu atenţie imaginile la televizor, am avut o revelaţie: omul nu era complet sincer! În fond, avea pe bord “Pacientul englez”… Instantaneu mi-am adus aminte ce am simţit eu când am terminat cartea lui Michael Ondaatje! Să zică familia mea “mersi” că nu am carnet de conducere!
Pentru că a fost o adevărată tortură s-o duc la capăt. Strângeam din dinţi, mă scărpinam, mă foiam, verificam din două în trei pagini cât mai am până la final, dar m-am ambiţionat să termin “acest adevărat roman clasic” (ochi daţi peste cap!).
“Pacientul englez”, premiată cu Booker Prize
Ştiu că pentru “Pacientul englez” Ondaatje a primit Booker Prize. Ştiu că şi ecranizarea cărţii a luat vreun catralion de premii, printre care nu mai puţin de 9 Oscaruri.
Dar mie nu mi-a plăcut DELOC!
Probabil că subiectul îţi este familiar: infirmiera Hana îl îngrijeşte pe pacientul englez într-o vilă din Italia. Bietul bărbat este atât de desfigurat de rănile suferite încât nu poate fi identificat, iar el refuză să-şi dezvăluie numele. Lor li se adaugă un prieten din copilărie al Hanei şi un indian, specializat în dezamorsarea bombelor.
Promiţător, nu? Mai ales că reunirea celor patru sub acelaşi acoperiş îi oferă lui Ondaatje pretextul să penduleze între prezent şi trecut, dezvăluind fragmente din istoria fiecăruia din personaje şi să-ţi ofere indicii privind motivele pentru care ajung în aceeaşi casă.
Însă… eu m-am plictisit de moarte. Descrierile sunt prea poetice, dialogurile n-au nici o legătură cu viaţa reală (au vorbit VREODATĂ oamenii aşa?), iar Ondaatje mi-a făcut impresia ca în loc să scrie simplu, la obiect, a căutat cele mai grandioase expresii. Dacă ai urmărit episodul din “Seinfeld” în care Elaine este târâtă practic la cinematograf să revadă filmul “Pacientul englez” pe care îl urăşte, atunci îţi dai seama cam cum m-am simţit eu când am citit cartea. Strigătul ei disperat: “Quit telling your stupid story about the stupid desert, and just die already! DIE!” m-a răzbunat.
P.S. La vremea respectivă, i-am spus unui amic părerea mea despre carte. S-a amuzat teribil pentru că, ştiindu-mă mai pudică de felul meu, a fost convins că nu am putut trece de şocul de a vedea PE PRIMA PAGINĂ a romanului următoarea descriere: “penisul (n.r. pacientului englez) dormind ca un căluţ de mare”. (!!!)
