Autor: E. L. Doctorow
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Leda
Anul apariției: 2008
Traducere: Virgil Stanciu
“Cartea lui Daniel este U-LU-I-TOA-RE!”
Îl privesc cu o uşoară neîncredere pe prietenul meu din copilărie devenit un-avocat-care-nu-prea-mai-citeşte. O recomandare venită din partea lui nu mă face neapărat să dau buzna într-o librărie. Dar pentru că-i sunt datoare măcar atât pentru ţigările pe care le luam de la el cand fumam pe furiş împreună în adolescenţă, cumpăr “Cartea lui Daniel” de E. L. Doctorow. Și o uit pe un raft vreo doi ani.
Trebuie să mă înţelegi. Am alergie la epitete de genul “uluitor/fabulos/magnific” când vine vorba de o carte. Şi nu pentru că nu aş crede neaparat în onestitatea celor care o recomandă, ci pentru că mi s-a întâmplat ca unele opere astfel promovate mie să nu-mi placă deloc. Dar DELOC!
Prin urmare, m-am apucat acum de ea ridicând din umeri a scepticism. Și am terminat-o cu gura căscată, întrebându-mă ce naiba a fost în capul meu de am ignorat-o atata timp. Pentru că această carte m-a făcut, pur si simplu, PRAF.
„Cartea lui Daniel” se bazează pe un fapt real şi cu semnificaţie istorică pentru Statele Unite
Romanul se bazează pe un fapt real şi cu semnificaţie istorică pentru Statele Unite. Doi comunişti americani, Ethel si Julius Rosenberg, au fost executaţi pe scaunul electric în 1953 după un proces extrem de dubios în care au fost acuzaţi că ar fi dezvăluit Uniunii Sovietice secrete despre armele nucleare.
“Cartea lui Daniel” spune, de fapt, povestea celor doi copii ai cuplului, care, după oroarea de a-şi pierde astfel tatal si mama, numai adulţi sănătoşi la cap nu au cum să devină… Daniel e maniaco-depresiv, sadic cu propria-i soţie şi copilul lor, cu accese de isterie. Dar e legat de sora lui, aflată într-un spital de boli nervoase, printr-o iubire profundă, uneori la limita incestului.
Daniel încearcă să înţeleagă ce s-a aflat în spatele procesului care i-a spulberat practic familia. Prin urmare, rememorează întâmplările prin care el și sora lui au trecut din momentul în care părinţii lor au fost ridicaţi de poliţişti si… nu s-au mai întors niciodată.
„Cartea lui Daniel” nu e o carte uşoară, de luat în valiză când pleci în concediu
Să ne înţelegem. Nu e o carte uşoară, de luat în valiză când pleci în concediu şi de lecturat la umbra palmierilor. Subiectul te încrâncenează. Până la sfârşitul cărţii te întrebi dacă cei doi condamnaţi la moarte chiar au fost spioni sau au avut ghinionul să adere la Partidul Comunist în cea mai nepotrivită perioadă din istoria Americii. Mai ales ca în acest caz moartea părinţilor a însemnat efectiv distrugerea copiilor…
Însă dincolo de firul narativ, scriitura lui Doctorow a fost cea care m-a bulversat de-a dreptul. Autorul sare de la persoana I la a III-a şi înapoi, fără nici un avertisment, uneori chiar în cadrul aceleiaşi fraze. Schimbă şi amestecă planurile şi scenele cu o graţie şi o uşurinţă fantastice de începi o pagină cu funeraliile părinţilor lui Daniel ca să realizezi la sfârşitul ei că citeşti despre înmormântarea surorii lui (ştiu, ştiu, SPOILER ALERT!, dar nu mă pot abţine).
„Cartea lui Daniel” este presărată cu extrase din enciclopedii și definiţii din dicţionare
Din loc în loc cartea este presărată cu extrase din enciclopedii, definiţii din dicţionare, scrisori pe care părinţii lui Daniel le schimbă între ei. Apar și adnotări ale avocatului care îi apără în proces, dar și versuri din cântece comuniste.
Şi tonul cărţii este plin de cele mai contradictorii sentimente, de-ţi face vraişte emoţiile. Furia este cea care guvernează scriitura. E furia lui Daniel care încearcă să afle adevărul despre părinţii lui pe care îşi doreşte cu ardoare să-i creadă nevinovaţi? E furia autorului care descrie America de la jumătatea secolului trecut, când vânătoarea de comunişti – reali sau imaginari – devenise practic politică de stat? În isteria care cuprinsese “cea mai mare democraţie a lumii” (ha!), familii întregi au fost distruse doar de un cuvânt, o îndoială, o suspiciune.
Ți se rupe inima pentru cei doi copii
În schimb, ţi se rupe inima pentru cei doi copii care, după arestarea părinţilor, sunt aruncaţi dintr-o parte în alta. Ba la nişte rude care nu-i doresc, ba în orfelinate din care fug, ba li se refuză vizitele la închisoare, ba li se permite să-şi vadă tatăl şi mama. Momentul în care reuşesc să evadeze dintr-o casă de orfani care seamănă al naibii de tare cu o închisoare e atât de emoţionant, încât m-am surprins clipind des. Mă rog, asta ca să nu recunosc că aveam lacrimi în ochi, de frică să nu ţipe Daniel/scriitorul la mine.
Şi nu e o figură de stil. În câteva locuri din carte, te trezeşti că naratorul te face varză pe tine, cititorul. Un exemplu: în mijlocul unei scene de sex sadic, descrierea se întrerupe exact când detaliile sunt pe punctul să devină insuportabile şi eşti luat la rost că tragi cu ochiul la ce se întâmplă între doi soţi. Jur că pe moment m-am ruşinat, după care m-am revoltat, aproape că-mi venea să ţip înapoi la narator: nu eşti sănătos la cap?!, ce-ai cu mine care citesc cartea?!
Ca să-l ierţi probabil, Doctorow îşi presară cartea şi cu surprize de alt gen. În timp ce Daniel se apropie de salonul unde e internată sora lui la nebuni, atmosfera devine tot mai sumbră, culorile se şterg, tonul e tot mai mohorât… Momentul revederii lor e pregătit perfect.
Am stat cu sufletul la gură până la sfârşitul volumului
Daniel o zăreşte pe asistenta care îi supraveghează aproape non-stop sora şi privirea îi cade pe revista de cancanuri mondene pe care femeia o răsfoieşte plictisită. Titlul de pe copertă e “Oare chiar o iubeşte Richard Burton pe Liz Taylor?” Ei bine, paragraf nou: “Nu, nu o iubeşte şi să vă spun de ce”, răspunde naratorul şi se aruncă într-o prezentare serioasă a relaţiei dintre cele două megastaruri, lăsându-te cu gura căscată la schimbarea aceasta de registru.
Am stat cu sufletul la gură până la sfârşitul volumului. “Te rog, te rog, rămâi o carte de 5 stele până la final”. Şi a rămas… Mai ales că Doctorow o încheie absolut fabulos cu poate cea mai tristă descriere a Disneyland care s-a făcut vreodată.
Recitesc textul meu şi văd cât e de lung. Şi când te gândeşti că totul se poate rezuma la:
“Cartea lui Daniel este U-LU-I-TOA-RE!”
Se vede ca ti-a placut cartea si, clar, este interesanta. Are un subiect aparte.
Sincer acum, nu stiu daca as putea sa o citesc 🙂 , nu pentru ca nu mi-ar place…., ci pentru ca m-ar rascoli. Nu as mai dormi dupa 🙂
Cumva iti dau dreptate: daca as fi citit aceasta recenzie in alta parte, probabil ca as fi reflectat si eu inainte sa ma apuc de carte. Asa… m-am aruncat in paginile ei, fara sa am nici cea mai mica banuiala despre ce ma asteapta. Nu regret deloc, dar nici nu este cea simpla carte din punct de vedere emotional pe care s-o recomand. Iti multumesc pentru comentariu, Mirela!