“Confesiunile lui Max Tivoli” de Andrew Sean Greer – Ana are carti!

“Confesiunile lui Max Tivoli” de Andrew Sean Greer

Categoric, aceasta nu este o carte PENTRU MINE! În schimb, dacă aş avea o prietenă cu o fire romanţioasă, gata să bocească în batiste pentru soarta brânduşelor de mai, să zicem, i-aş face-o cadou în secunda doi! Şi cu vreo trei cutii de şerveţele alături, ca să fiu sigură că am pus la punct cadoul perfect.

Dar pentru că nu am o astfel de prietenă, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să scriu aici despre “Confesiunile lui Max Tivoli” de Andrew Sean Greer. Să nu zici pe urmă că n-ai ştiut despre ce e vorba!

Bun…

Romanul ultra-lăudat al americanului Greer îl are în centru pe Max Tivoli, un bărbat care trăieşte un adevărat blestem: se naşte cu caracteristicile exterioare ale unui om bătrân, dar, pe măsură ce creşte şi se maturizează pe interior, trupul lui… întinereşte.

Ştiu, ştiu, ţi-ai adus imediat aminte de filmul cu Brad Pitt, “Strania poveste a lui Benjamin Button”, însă, atenţie!, NU aceasta e cartea care a stat la baza peliculei, ci o nuvelă a lui F. Scott Fitzgerald. Dar cum eu n-am văzut nici filmul şi n-am citit nici nuvela, mă feresc să intru în discuţia aceasta despre un posibil plagiat care a încins multe spirite pe internet.

De ce romanul o să le placă la nebunie romanticilor

Cartea este, de fapt, o poveste de dragoste cu totul neobişnuită (de aceea zic să ţineţi batistele aproape): Max iubeşte toată viaţa o singură femeie, pe Alice. Şi de parcă o astfel de iubire nu ar fi, prin definiţie, suficient de complicată, nu uitaţi de situaţia în care se află el: o întâlneşte pentru prima dată când ea are 15 ani, iar el arată a 55 (dar are mintea unui adolescent); drumurile li se intersectează din nou când amândoi au în jurul vârstei de 35 de ani (singurul moment când la el vârsta interioară coincide cu cea fizică); pentru ca în final viaţa să-i aducă iar faţă în faţă când Alice are aproape 60, însă Max e un puşti de 10 ani (cu mintea unui bărbat la vârsta pensionării). Nu-i aşa că v-am pus deja creierul pe bigudiuri? Bineînţeles, de fiecare dată e… ca prima dată: Alice nu-l recunoaşte, iar Max se aruncă iar şi iar în jocul curtării şi al cuceririi ei.

Tot ca un plus pentru cei pasionaţi de poveştile de dragoste este şi scriitura lui Andrew Sean Greer: poetică, uneori chiar picturală, mai ales atunci când Max o descrie pe Alice (şi, credeţi-mă, o tot descrie!).

“Fiecare dintre noi e dragostea vieţii cuiva” este propoziţia cu care începe cartea şi, oricat de cinică aş fi, trebuie să recunosc că e debutul perfect pentru o poveste de iubire.

Şi dacă romanul începe atât de bine, Andrew Sean Greer reuşeşte şi un final de nota 10, cu câteva întorsături de situaţie care îţi garantez că te vor lua prin surprindere, lucru pentru care scriitorul merită toate aplauzele.

De ce nu mi-a plăcut mie

… în primul rand, exact pentru câteva din motivele de mai sus.

Iubirea lui Max pentru Alice nu are… suport. Pur şi simplu, n-am înţeles de ce s-a îndrăgostit de ea. Când o întâlneşte prima dată, Alice e o adolescentă răzgâiată, plină de toane, iar Max, din perspectiva căruia e scrisă toată cartea, descrie aproape obsedant pantalonii ei scurţi, dar nu face nici un efort să ne ajute să o cunoaştem pe fata aceasta, cine e cu adevărat, ce-şi doreşte, la ce visează, de ce a rezonat cu ea la un nivel atât de profund încât o joacă sentimentală specifică puştilor ajunge să se transforme în marea şi unica iubire a vieţii sale.

Având aceste semne de întrebare încă de la debutul idilei, eforturile ulterioare ale lui Max de a-şi regasi iubita nu mi s-au părut credibile. Mai ales în partea finala a cărţii când, ca să fie lângă femeia pe care a iubit-o toată viaţa, personajul ajuns la 60 de ani şi având înfăţişarea unui băieţel de 10 ani depune toate eforturile ca Alice să-l înfieze – ceea ce mi se pare mai degrabă un caz de… psihiatrie.

Scriitura e prea plină de “floricele” şi un pic prea dramatică dupa gustul meu. După propoziţia de început a cărtii (repet, perfectă), tot ce urmează m-a adus în pragul diabetului (de exemplu, pe parcursul unei singure pagini, Max îşi întreabă de câteva ori iubita dacă… nu are stele în păr!!!)

În plus, cred că pentru a-ţi plăcea această carte trebuie, în primul rând, să-ţi placă… Max. Ceea ce nu e cazul meu! Personajul e de un patetism extrem, se plânge non-stop, îţi cerşeşte mila, se descrie ca un monstru (şi cuvantul se repetă la nesfârşit), e atât de preocupat de propria dramă încât nu-şi bate capul cu problemele pe care le are SINGURUL său prieten.

Şi, pentru că e evident că nu sunt cea mai romantică femeie din lume, după terminarea cărţii am rămas cu regretul că, având un subiect atât de ofertant, Andrew Sean Greer “a croşetat” doar pe tema iubirii, când ar fi putut să ducă firul narativ în atâtea direcţii interesante. Un tânăr care are mintea unui bărbat mult mai în vârstă poate da naştere unor momente senzaţionale, fie amuzante, fie dramatice, provocate de vârstele lui date peste cap, îşi poate folosi experienţa şi pentru alte lucruri, nu doar să bată America în lung şi în lat în căutarea iubitei… care nu-l iubeşte.

În concluzie…

Cred că F. Scott Fitzgerald a ştiut el ce-a ştiut când a preferat să scrie o nuvelă pe acest subiect şi nu ditamai romanul.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate