
Autor: Jack Thorne după o poveste originală de J.K. Rowling, John Tiffany & Jack Thorne
Câte stele i-am dat:





Vezi clasamentul stelelor





Vreau banii inapoi!





Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă





Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)





Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea





TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Arthur
Anul apariției: 2016
Traducere: Tatiana Dragomir
Am terminat “Harry Potter şi copilul blestemat”. Îmi este evident că am o cădere de IQ. Mă uit la ecranul computerului, aş vrea să scriu ceva acolo, orice, măcar un rând din “recenzie”, dar în capul meu e un blanc total.
Revin… Sper.
––––––
Dacă eşti un FAN ADEVĂRAT Harry Potter, probabil că un mod sigur de a-ţi salva sănătatea mintală după ce termini de citit cartea?/piesa?/gluma? asta ar fi să te prefaci că… n-ai făcut-o. Să consideri că “Harry Potter şi copilul blestemat” pur şi simplu nu există.
Bineînţeles că poţi spune că exagerez, dar, crede-mă, am fost atât de tentată să procedez în acest mod. În fond, n-am pierdut decât 3 ore din viaţa mea. Dar pentru că m-a luat gura pe dinainte la rubrica “Ce citim acum” (cine m-o fi pus să am aşa ceva pe blog?!), nu mai pot da înapoi.
Harry Potter şi copilul blestemat e, de fapt,… o ciornă
În primele 20-30 de pagini nostalgia a salvat situaţia. Nu mi-a păsat că nu e, de fapt, un roman. Bine, nici măcar cu o piesă de teatru adevărată nu ai de-a face. Specialiştii au numit ciudăţenia aceasta “text dramatic al unei piese de teatru”. Eu aş traduce sintagma atât de pretenţioasă şi pompoasă cu termenul… “ciornă”.
Cartea „Harry Potter și copilul blestemat” poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Dar, repet, nu mi-a păsat, m-am aruncat în carte asumându-mi situaţia. Ca şi faptul că aceste 320 de pagini nu sunt opera lui J.K. Rowling, asta dacă mai exista cineva care nu-şi clarificase acest aspect. Îi aparţin lui Jack Thorne care s-a bazat pe o poveste “originală” a lui Rowling. (Mă rog, aşa sună versiunea oficială, însă convingerea mea fermă e că “mama lui Harry Potter” a fost răpită şi obligată sub cele mai cumplite torturi să aprobe acest text, pentru că altfel nu văd cum, de buna voie şi nesilită de nimeni, ar fi acceptat să apară cineva care să-si bată în aşa hal joc de personajele sale.)
Revenind…
Mi-am dorit ENORM ca “Harry Potter şi copilul blestemat” să-mi placă
În deplină cunoştinţă de cauză, având în vedere cele scrise mai sus, mi-am dorit ENORM ca “Harry Potter şi copilul blestemat” să-mi placă. Iar la început, magia nostalgiei chiar a funcţionat. În clipa în care am deschis cartea, am înţeles cât de dor îmi era de Harry, Hermione, Ron & Co, chiar şi de Voldemort, fir-ar să fie, cât de mult mi-au lipsit Hogwarts, vrăjile şi poţiunile de acolo!
Dar…
Aproape nimic din adulţii care au devenit Harry, Hermione şi Ron nu-ţi mai aminteşte de puştii aceia absolut senzaţionali care te-au cucerit în cele 7 şapte volume ale seriei, pentru care ai făcut nopţi albe, pentru care te-ai bucurat, ai plâns, te-ai temut, ca apoi să experimentezi iar toate aceste stări de la capăt.
Harry Potter s-a transformat într-un tată obosit
Harry s-a transformat într-un tată obosit de slujba de la Ministerul Magiei, care se dovedeşte incapabil să comunice cu unul din cei trei copii ai săi, Albus, aşa că atunci când are de-a face cu o criză tipic adolescentină a acestuia îi aruncă în faţă: “Îmi doresc ca tu să nu fii copilul meu”. Harry Potter, da?!!!
Ron e redus la postura de… clovn! Intră în scenă (la propriu), face o glumă, dispare. Situaţia se repetă de câteva ori până la sfârşitul volumului. Şi cu asta rolul lui Ron se termină. Aaaaa…. Şi pentru că era beat la nunta cu Hermione îi propune acesteia să-şi reînnoiască jurămintele, ca să ţină şi el minte ceva din ceremonia care i-a unit pe viaţă. Scuze, a râs cineva la gluma asta?!!!
Hermione, singura care-și păstrează farmecul
Hermione e singura care pare să n-o fi uitat total pe fata isteaţă şi cuceritoare din seria “Harry Potter”. Dar nu prea ai timp să te convingi 100% de asta pentru că…. se termină cartea.
Nici cu generaţia tânără nu mi-e ruşine. Puştiul rebel al lui Harry Potter pare să aibă probleme cu absolut orice: cu tatăl sau (prea… celebru, prea talentat, în condiţiile în care Albus se dovedeşte paralel până şi cu cele mai simple vrăji), cu colegii de la Hogwarts, cu profesorii, cu lumea înconjurătoare. Doar pe Scorpius îl acceptă. Care Scorpius nu e doar cel mai bun prieten al său, ci şi fiul lui… Draco Malfoy!!!
Tastatura mea refuză să scrie aşa grozăvie
Iar prietenia dintre ei nu e doar neobişnuită, având în vedere trecutul părinţilor, ci şi atât de… puternică încât pe mine m-a dus cu gândul la altceva, dar tastatura mea refuză să scrie aşa grozăvie. Dacă n-ai înţeles prea bine la ce mă refer, dă un search pe net, am văzut că foarte mulţi cititori au sesizat nuanţa, ceea ce a fost o uşurare pentru mine: deci n-am luat-o eu complet razna!
De Hogwarts, vrăji explicate şi poţiuni alambicate nu ai parte, ca să fie clar – în ciorna unei piese de teatru nu e loc de descrieri, aşa că mulţumeşte-te să apelezi la amintiri. Aici sunt doar dialoguri (de aceea se şi citeşte atât de repede). Singura schemă magică mai de Doamne-ajută pe care o foloseşte Jack Thorne de nici-nu-m-am-obosit-să-le-numar-câte ori e întoarcerea în timp. Practic Albus şi Scorpius se tot plimbă din prezent în trecut şi înapoi ca să… nimic!
Finalul cărţii te găseşte acolo unde te aflai la început
Finalul cărţii te găseşte acolo unde te aflai la început, ce-şi doreau ei să modifice în trecut nu se schimbă, supravieţuitorii seriei sunt în continuare bine mersi în viaţă, cei morţi sunt la fel de… morţi, iar Voldemort – ah, mă abţin cu greu, crede-mă!
Căci Voldemort are… un copil! Voldemort!!! Pur şi simplu, mi-e şi silă să comentez găselniţa asta!
Apoi păturica cu care mama lui Harry Potter îl învelea pe vremea când era bebeluş! “E tot ce-mi mai aminteşte de părinţii mei”, suspină Harry Potter, în timp ce îmbrăţişează cârpa care a devenit preţiosul obiect, iar pe mine mă ia durerea de cap.
Care e faza cu păturica asta în jurul căreia se învârte rezolvarea încurcăturii provocate de desele călătorii temporale ale cuplului (pardoooon! “ale celor doi prieteni”, am vrut să spun) Albus&Scorpius? De ce n-am auzit nimic de ea niciodată?! Îşi aminteşte cineva, a apărut în vreunul din cele şapte romane ale seriei şi mi-a scăpat mie deşi cred că l-am recitit pe fiecare de patru-cinci ori?!
(E ok, m-am liniştit. Am căutat pe net părerile altor fani şi toţi jură că păturica asta nu a existat vreodată!)
Lăsând la o parte gluma de la început, cu răpirea “mamei lui Harry Potter” etc, îţi spun sincer că nu pot găsi nici o explicaţie decentă pentru această aiureală. Dar ştii ceva? Acum că au trecut câteva zile de la şocul suferit, descopăr că nici nu-mi pasă. Eu ma întorc la Lev Grossman! (Pfff, pentru ce m-am întrerupt eu din lectura “Magicienilor”!!!)
Tot mi-aş cumpăra… blestemata de carte
P.S. Între momentul în care “o recenzie” e gata şi apariţia ei pe anaarecarti.ro, trec mai multe zile, necesare, în primul rând, şedinţei foto la care este supusă cartea (te-ai convins că la noi e treabă serioasă asta cu pozele 🙂 ). Ei bine, în acest interval, un schimb de mesaje cu Mirela, una dintre cititoarele atente ale blogului nostru, m-a făcut să reflectez puţin mai mult asupra volumului “Harry Potter şi copilul blestemat”.
Şi mi-am dat seama că, dacă într-un univers alternativ, ar fi posibil ca eu să citesc “recenzia” ACEASTA pe un alt site, tot mi-aş cumpăra… blestemata de carte. Şi probabil că la fel vei face şi tu, dacă eşti un fan adevărat Harry Potter. A nu o avea în bibliotecă reprezintă pentru noi un act de trădare faţă de toată starea magică pe care am trăit-o atunci când am parcurs seria.
Ce-am scris când am început să citesc „Harry Potter şi copilul blestemat”
“N-ai zis că e o păcăleală?”, m-a certat Maria, colega de blog, când a aflat că mi-am cumpărat “Harry Potter şi copilul blestemat”.
Am zis, dar ce să fac?!, nu m-am putut abţine! Când am văzut-o în librărie, mi s-a pus un văl pe ochi, n-am mai ştiut de mine şi… În secunda următoare eram afară, cu cartea în braţe!
Nici nu-mi amintesc măcar când am plătit-o, dar m-a liniştit bonul pe care îl aveam în portofel, ufff!
Prin urmare, îl rog pe Lev Grossman să mă ierte, dar, oricât aş detesta să fac asta, voi întrerupe “Tărâmul magicianului” ca să mă apuc de “Harry Potter şi copilul blestemat”. Trăsni-m-ar o vrajă Avada Kedavra dacă pot să stau cu cartea în casă fără s-o citesc!