Hmmm… De mult n-am mai ţinut aşa ciudăţenie de carte în mâini!


Hmmm… De mult n-am mai ţinut aşa ciudăţenie de carte în mâini!

Atunci când a apărut pe marile ecrane, filmul “Prometheus” a fost prezentat ca făcând parte din universul seriei “Alien”, iar acest lucru a determinat așteptări uriașe din partea mea.

Cred sincer că dacă Gauguin ar fi putut privi în viitor ca să-şi aleagă scriitorul care să-i transforme viaţa într-un roman, s-ar fi oprit asupra lui Llosa.

Am luat “Istoria iubirii” de Nicole Krauss din biblioteca unde stau cărţile necitite, gândindu-mă ca un titlu atât de ambiţios trebuie să-mi ofere ceva acolo… măcar de dimensiunea unui citat, în ziua în care iar o să dau din colţ în colţ pentru că unele din cititoarele blogului nostru vor romane de dragoste, iar noi suntem cam paraleli cu domeniul.

Ceeeeeee?!!!! Ce-a fost astaaaaa?!!!
Îmi cer scuze pentru acest derapaj, dar sunt în stare de şoc. Nici n-am terminat cartea, darămite să mă apuc de “recenzie”, însa una din scenele finale m-a dat total peste cap. Aşa ceva eu NU AM ÎNTÂLNIT ÎN NICI O CARTE “MAGICĂ” şi, vorba aceea, nu poţi să zici că sunt străină de subiect.

“Alegerea celor trei” este cu totul și cu totul altceva decât romanul precedent, “Pistolarul” (recenzia AICI). Se simte talentul lui Stephen King în aproape fiecare pagină. Povestea te prinde și nu-ți mai dă drumul decât la sfârșit când nu vrei altceva decât să te apuci de următoarea carte.

Mai ştii ce spuneam în urmă cu câteva zile, când încă citeam „Bucureştiul interbelic 1935”? Că, pe măsură ce mă adânceam în lectură, simţeam fiori reci pe şira spinării?! Bucuria mea iniţială generată de curiozitate se transforma, treptat, în stupoare, pe măsură ce dădeam paginile. Iar finalul, exact ultimul capitol scris de Bogdan Hrib, m-a făcut să înţeleg că am fost „victima unei înscenări”, pentru că fix senzaţiile pe care le-am avut eu au fost scopul autorului, motivul anume pentru care a ales articolele. Am zâmbit la ultimul paragraf şi, parcă, o voce interioară mi-a şoptit amuzat’: „Got youuu!” (traducere adaptată: „Ai muşcat-o!”).

Cu “Jumătate de rege”, Joe Abercrombie intră alături de Isaac Asimov, Philip K. Dick, Stephen King şi Lee Child în rândul scriitorilor ale căror cărţi le cumpăr fără să mă intereseze sau să ştiu ceva despre subiectul acestora. Pur și simplu, sunt sigur că or să-mi placă. Dacă pentru cei patru a fost nevoie de ceva timp până când au devenit scriitorii mei preferaţi, lui Abercrombie i-au fost necesare doar trei cărţi. Nu ştiu ce vă spune acest lucru, dar pentru mine este mare lucru…

“Ţi-a plăcut?”, a năvălit întrebarea peste mine după ce i-am anunţat pe toţi colegii de blog că am terminat de citit “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib. Iar tonul pe care a fost pusă mi-a amintit de felul în care mă chestionau colegii de şcoală când ieşeam din cabinetul medical după ce fusesem vaccinată: “Te-a durut?”

Şi eu care credeam că “Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor” a fost o carte dificil de… “recenzat”!

De fiecare dată când încep să scriu un articol tip “combo” (mai multe cărţi având un element comun – vezi pisicile, fumătorii şi iarna), mă feresc cât pot de topuri. Nu de alta, dar dacă uit vreun titlu?! Nu o să-mi dau palme peste câteva zile când o să-mi amintesc?! Nu trebuie atunci să refac tot clasamentul?!

“Afacerea Columb” m-a ținut cu sufletul la gură non-stop. Spre final nu am putut să o abandonez. Ultimele două capitole le-am citit la miezul nopții.

Câte şanse erau ca poliţistul Marian Godină să se îndrăgostească de Ana?! I-am citit cartea „Flash-uri din sens opus”, iar când am ajuns la capitolul dedicat Anei, am căscat ochii mari şi nu mi-a venit să cred ce scria negru pe alb…

Am citit “Urmărit” oriunde am apucat. Acasă, în metrou sau în autobuz. În timp ce aşteptam să intru la medicul de familie sau stăteam la coadă să plătesc curentul. Oriunde prindeam cinci minute libere, eram prins în acţiunea cărţii. Avertisment: cărţile lui Lee Child provoacă dependenţă!

Jeffrey Deaver era de mult timp pe “my short reading list”. Prezență constantă pe listele de bestselleruri din USA Today și New York Times, cu cărți intitulate “Colecționarul de oase” sau “Dansând cu moartea” și coperți ilustrate excelent, Deaver a intrat încet-încet în categoria scriitorilor de testat.