Autor: Bogdan Hrib
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Tritonic
Anul apariției: 2015
Traducere:
“Ţi-a plăcut?”, a năvălit întrebarea peste mine după ce i-am anunţat pe toţi colegii de blog că am terminat de citit “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib. Iar tonul pe care a fost pusă mi-a amintit de felul în care mă chestionau colegii de şcoală când ieşeam din cabinetul medical după ce fusesem vaccinată: “Te-a durut?”
Prin urmare, ca să n-o mai lungim nici cu răspunsul, nici cu starea de tensiune în care l-am ţinut pe Bogdan Hrib (cu toate condiţiile acelea pe care le-am pus la început – vezi mai jos textul “Ce-am scris când am început s-o citesc”)…
“Mi-a plăcut” (şi… “N-a durut” 🙂 )
Dar… (că dacă n-ar exista un “dar” nu te-ai afla pe acest blog, probabil)
Menţionarea episodului din şcoala generală nu este deloc întâmplătoare. Pentru că volumul prezentat (spre marea mea spaimă!) ca fiind “de dragoste” al lui Bogdan Hrib este, după părerea mea, un roman al amintirilor, în primul rând. Din perioada comunismului românesc, din primii ani de după Revoluţie, din presa autohtonă. Și da, pentru cititorii mai romantici ai blogului nostru, amintirile unor iubiri pierdute/ratate şi, dacă îmi permiţi duşul cu apă rece, AB-SO-LUT imposibile.
„Ultima fotografie” începe tare greu
Personajul principal al cărţii este Alexandru Zaharia. După ani de fotojurnalism, încercări eşuate de antreprenoriat, dar şi un lung şir de dezamăgiri în plan personal, decide la aproape 50 de ani să fugă de lumea care l-a adus în pragul prăbuşirii emoţionale. Aşa că-şi cheltuieşte ultimele economii pentru a se îmbarca pe o luxoasă navă de croazieră unde va descoperi curând un microcosmos care reia elementele existenţei căreia credea că i-a sps adio.
Te avertizez că romanul începe tare greu… De parcă nici lui Alexandru nu i-ar veni să creadă că a făcut un astfel de gest de teribilism şi nici autorului – că a lăsat bunătate de crime şi mistere ca să treacă în tabăra autorilor de “siropuri”, cum le numeşte Oliver. Dar exact când eram pe punctul să-i dau un mesaj lui Bogdan Hrib: “Auziţi, nu vreţi să încercăm mai bine cu un roman poliţist?”, … a început cartea!
Pe vasul de croazieră, Alexandru o întâlneşte pe Diana, fosta lui colegă de școală, prilej pentru amândoi “să se dueleze” în amintiri din perioada comunistă & primii ani de după Revoluţie. Iar pe mine m-a cuprins nostalgia. Pentru că amintirile lor sunt, şi ale mele… În plus, Bogdan Hrib nu vorbeşte despre comunism cu acea încrâncenare dusă la obsesie pe care am întâlnit-o la alţi scriitori din Europa Centrala şi de Răsărit şi care îi îndepărtează pe cititorii foarte tineri.
“Scârba aia din vocea lui Stallone”
Bogdan Hrib vorbeşte de iernile în care nu aveam căldură în apartamentele de bloc, dar noi, copiii acelor timpuri, ne jucam afară făcând nu oameni de zăpadă, ci… cazemate. Pfff! Ce bătăi geniale cu bulgări!… Bine, mie întotdeauna mi-au plăcut bătăile, recunosc, mai mult decât păpuşile.
Vorbeşte despre penuria de alimente de atunci, când mama ne hrănea, mai ales, cu macaroane. N-am mai auzit cuvântul acesta de nu ştiu cât timp! Sau “înmulţea” omleta făcută DINTR-UN OU și multă apă “ca să iasă mai gustoasă”, încerca ea să ne ţină departe de adevăr. Cea mai bună omletă pe care am mâncat-o vreodată!
Apoi, moda filmelor cu Rambo, când şi prietenii lui Alexandru, dar şi ai mei, încercau să imite “scârba aia din vocea lui Stallone”, după cum la marele fix o descrie Hrib.
Pe la jumătatea cărţii m-a lovit bănuiala că acest roman a fost la origine o colecţie de nuvele sub numele generic de “amintiri din epoca…”. Am avut în faţa ochilor un perete plin de tablouri de mici dimensiuni, fiecare conţinând câte o amintire. Iar autorul s-a gândit într-o zi să le unească într-o frescă uriaşă (sub formă de roman), construind în jurul lor povestea reîntâlnirii dintre Diana şi Alexandru.
Şi povestea de iubire din „Ultima fotografie”…?
Dacă nu e aşa, îl aştept pe Bogdan Hrib să mă contrazică, însă, sincer, eu le-aş fi preferat sub forma nuvelelor, Mai ales scena atât de amuzantă în care Alexandru, beat mort, se prăbuşeşte într-un şanţ şi se decide, aprinzându-şi o ţigară, să mai aştepte să mai cadă cineva ca să poată ieşi de acolo.
Aşa, Diana şi Alexandru se bombardează cu poveşti, printre dialoguri artificiale care m-au plictisit teribil uneori şi de care eu una m-aş fi lipsit cu uşurinţă. Din fericire, la un moment dat şi autorul pare sătul să tot construiască pretexte pentru rememorările acestea şi din acel punct romanul “curge” mult mai firesc.
“Şi povestea de iubire…?”, aud cum se ridică timid întrebarea din colţul cititorilor romantici ai acestui blog. Există, există… Fiecare amintire depănată ii aduce mai aproape pe Alexandru şi pe Diana. Mai aproape, dar niciodată împreună… Pentru că două inimi făcute cioburi nu dau egal cuplu fericit nici în cele mai optimiste romane de dragoste, iar Bogdan Hrib nu pare deloc dispus să cadă în această capcana.
Bine, mie nici nu mi-a plăcut Diana, cu toate frustrările/lacrimile/deznădejdea/schimbările bruşte de dispoziţie/ameninţările cu sinuciderea etc. etc. care îl fac pe bietul Alexandru să se dea cu capul de pereţi. “Ştiu că sunt patetică!”, exclamă Diana la un moment dat, iar eu am fost acord cu ea.
Un program intensiv de maturizare sexuală
Mult mai veridică mi se pare tânăra Caja. Aceasta călătoreşte împreună cu mama ei şi care, după cum se exprimă chiar autorul, pare să-l folosească pe Alexandru pentru un program intensiv de maturizare sexuală. Măcar fata aceasta e onestă în a spune (şi a obţine!) ceea ce vrea.
Singurul moment în care Diana mi-a devenit mai agreabilă a fost când îi vorbeşte lui Alexandru despre piticii de sub pat în care ea continuă să creadă la aproape 50 de ani. Pentru că, ei bine!, am o veste pentru Alexandru Zaharia/Bogdan Hrib al căror scepticism l-am simţit explodând din paginile cărţii. Piticii aceia chiar există, se numesc “împrumutaci” şi da, aşa cum spune şi Diana, sunt extrem de răutăcioşi mai ales când îţi… împrumută lucrurile pe care nu le mai găseşti zile în şir 🙂 .
(Da, ştiu, am scris un paragraf întreg despre piticii aceştia, dar sper că nu aveaţi alte aşteptări din partea unei fane a literaturii magice, da?).
Un tablou realist despre presa românească în primii ani de după Revoluţie
Info pentru amatorii de acţiune! La un moment dat, vasul e atacat de piraţi, dar până să-mi potrivesc eu perna mai bine (“gata, se lasă cu bătăi!”, mi-am spus entuziasmată), piraţii şi dispar şi totul se termină cu bine… Ce-a fost asta?!!!!
Deşi văd ca deja recenzia ameninţă recordul de lungime deţinut, cred, de “Magicienii”, mai vreau să punctez amintirile lui Alexandru din perioada în care lucra în presă. Fără să intru în detalii pentru că v-aş strica plăcerea (unele sunt chiar savuroase), două lucruri vreau să vă spun. 1. Bag mâna în foc că sunt reale. 2. Dacă mai trăia Umberto Eco, rugam pe cineva să le traducă în italiană şi i le trimiteam, dacă tot ne ambiţionăm să scriem satire la adresa jurnaliştilor. Pentru că, fără să aibă nici o pretenţie deosebită de la ele, Bogdan Hrib reuşeşte în câteva tuşe un tablou extrem de realist despre presa românească în primii ani de după Revoluţie.
În plus, avantajul de a avea de-a face cu un personaj /un scriitor pasionat DE şi cu experienţă ÎN gazetărie este… scriitura. Alertă, fără multe zorzoane şi artificii, folosind tehnicile reportajului jurnalistic, lasă firul narativ să te conducă spre finalul cărţii.
Care final îl găseşte pe Alexandru… acolo de unde a plecat, din punctul meu de vedere. “Dacă să schimbăm lumea e aşa de greu, putem începe prin a ne schimba pe noi”, spune la un moment dat Kundera. Or Alexandru nu face nici un efort, în opinia mea, de a se schimba…
* carte oferita spre recenzare de Editura Tritonic
Ce-am scris când am început să citesc „Ultima fotografie”
Poate nu e cea mai onorabilă confesiune pe care o fac aici. Dar…
Mă feresc cât pot de literatura autohtonă. Iar dezastrul trăit cu “Biblia pierdută” (recenzia AICI) n-a făcut decât să-mi confirme decizia. Pur şi simplu, nu am încredere în recomandările “oficiale”, din partea editurilor/criticilor literari, şi nici în topurile de genul “cele mai vândute cărţi în această săptămână/lună/deceniu/eon”.
În plus, nici colegii de blog nu se prea dau în vânt după scriitorii români. Iar cei din jurul nostru care mai citesc opere semnate de autori români o fac de obicei dintr-un soi de obligaţie. Autorul e un amic care le-a dăruit cartea şi atunci aleg să-l laude. “Măcar să-l încurajăm, Ana”.
Cartea are ca motto un citat din Isabel Allende
Prin urmare, m-am ferit… până n-am mai putut. Pentru că printre cărţile primite de la Editura Tritonic se află şi romanul “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib. “Succes!”, mi-au urat uşuraţi colegii de blog.
Ok, deci sunt singură pe teren necunoscut.
Înţeleg de pe coperta patru a cărţii că până de curând pasiunea lui Bogdan Hrib erau genurile crime, thriller, mistery, când, brusc!, a trecut la un… roman de dragoste! Pfff, ce baftă am şi eu! Tocmai acesta e titlul care a ajuns la mine…
Cred că-ţi aminteşti ce chinuri am suferit până am reuşit să produc un text cât de cât decent de Sf. Valentin.
Dar dacă autorul a avut curajul să ne încredinţeze un astfel de roman în deplină cunoştinţă de cauză (mi-a mărturisit că a citit TOATE “recenziile” noastre), nu o să dau eu acum bir cu fugiţii.
În plus, personajul principal al cărţii este un fotograf cu o îndelungată experienţă în lumea presei (unul din subiectele care mă interesează, dupa cum ţi-am spus când am citit “Numărul zero”). Şi doi, cartea are ca motto un citat din Isabel Allende, dacă nu scriitoarea mea preferată, atunci sigur aflată într-un top trei personal.
Bun, hai că situaţia nu poate fi ATÂT de gravă…
