“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib – Ana are carti!
IMG_1611

“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

IMG_7150

“Ţi-a plăcut?”, a năvălit întrebarea peste mine după ce i-am anunţat (cu o uşoară mândrie în glas, nu m-am putut abţine) pe toţi colegii de blog că am terminat de citit “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib. Iar tonul pe care a fost pusă mi-a amintit de felul în care mă chestionau colegii de şcoală când ieşeam din cabinetul medical după ce fusesem vaccinată: “Te-a durut?”

Prin urmare, ca să n-o mai lungim nici cu răspunsul, nici cu starea de tensiune în care l-am ţinut pe Bogdan Hrib (cu toate condiţiile acelea pe care le-am pus la început – vezi mai jos textul “Ce-am scris când am început s-o citesc”): “Mi-a plăcut” (şi… “N-a durut” :) )

Dar… (că dacă n-ar exista un “dar” nu te-ai afla pe acest blog, probabil)

Menţionarea episodului din şcoala generală nu este deloc întâmplătoare. Pentru că volumul prezentat (spre marea mea spaimă!) ca fiind “de dragoste” al lui Bogdan Hrib este, după părerea mea, un roman al amintirilor, în primul rând. Din perioada comunismului românesc, din primii ani de după Revoluţie, din presa autohtonă şi da, pentru cititorii mai romantici ai blogului nostru, amintirile unor iubiri pierdute/ratate şi, dacă îmi permiţi duşul cu apă rece, AB-SO-LUT imposibile.

Personajul principal al cărţii este Alexandru Zaharia, care după ani de fotojurnalism, încercări eşuate de antreprenoriat, dar şi un lung şir de dezamăgiri în plan personal, decide la aproape 50 de ani să fugă de lumea care l-a adus în pragul prăbuşirii emoţionale. Aşa că-şi cheltuieşte ultimele economii pentru a se îmbarca pe o luxoasă navă de croazieră unde va descoperi curând un microcosmos care repetă (normal, la propria-i scară) elementele existenţei de la care credea că şi-a luat adio.

Te avertizez încă de pe acum că romanul începe tare greu… de parcă nici lui Alexandru nu i-ar veni să creadă că a făcut un astfel de gest de teribilism şi nici autorului – că a lăsat bunătate de crime şi mistere ca să treacă în tabăra autorilor de “siropuri”, cum le numeşte Oliver. Dar exact când eram pe punctul să-i dau un mesaj lui Bogdan Hrib: “Auziţi, nu vreţi să încercăm mai bine cu un roman poliţist?”, … a început cartea!

Pe vasul de croazieră, Alexandru o întâlneşte pe Diana, fosta lui colegă din clasa a doua, prilej pentru amândoi “să se dueleze” în amintiri din perioada comunistă & primii ani de după Revoluţie care, oricât de ciudat ar suna!, pe mine m-au umplut de nostalgie. Pentru că amintirile lor sunt, nu ştiu cum s-au nimerit, şi ale mele… În plus, Bogdan Hrib nu vorbeşte despre comunism cu acea încrâncenare dusă la obsesie pe care am întâlnit-o la alţi scriitori din Europa Centrala şi de Răsărit şi care îi face pe toţi cititorii tineri şi foarte tineri să ridice din umeri (“gata, e trecut, deci A TRECUT!”)…

Bogdan Hrib vorbeşte de iernile în care nu aveam căldură în apartamentele de bloc, dar noi, copiii acelor timpuri, ne jucam afară făcând nu oameni de zăpadă, ci… cazemate (pfff! Ce bătăi geniale cu bulgări!… Bine, mie întotdeauna mi-au plăcut bătăile, recunosc, mai mult decât păpuşile). Vorbeşte despre penuria de alimente de atunci, când mama ne hrănea cu macaroane (n-am mai auzit cuvântul acesta de nu ştiu cât timp!) sau “înmulţea” omleta făcută DINTR-UN OU cu apă (“ca să iasă mai gustoasă”, încerca ea să ne ţină departe de adevăr) – cea mai bună omletă pe care am mâncat-o vreodată! Apoi, moda filmelor cu Rambo, când şi prietenii lui Alexandru, dar şi ai mei, încercau să imite “scârba aia din vocea lui Stallone”, după cum la marele fix o descrie Hrib. Nici ocazionalele întâlniri ale lui Alexandru/ale Dianei cu Securitatea & urmaşii Militiei nu alunecă în dramatism şi patetism: da, se tem, da, au şi de suferit de pe urma lor, dar erau elemente nelipsite din imaginea acelor vremuri şi atunci de ce ar bate Bogdan Hrib la infinit monedă pe acest subiect?!

Pe la jumătatea cărţii m-a lovit bănuiala că acest roman a fost la origine o colecţie de nuvele sub numele generic de “amintiri din epoca…”. Pasionată de pictură după cum ţi-am mai mărturisit că sunt, am avut în faţa ochilor un perete plin de tablouri de mici dimensiuni, fiecare conţinând câte o amintire a lui Alexandru/a Dianei. Iar autorul s-a gândit într-o zi să le unească într-o frescă uriaşă (sub formă de roman), construind în jurul lor povestea reîntâlnirii dintre cei doi. Dacă nu e aşa, îl aştept pe Bogdan Hrib să mă contrazică, însă, sincer, eu le-aş fi preferat sub forma nuvelelor (mai ales scena atât de amuzantă în care Alexandru, beat mort, se prăbuşeşte într-un şanţ şi se decide, aprinzându-şi o ţigară, să mai aştepte să mai cadă cineva ca să poată ieşi de acolo). Aşa, Diana şi Alexandru se bombardează cu poveşti, printre dialoguri artificiale care m-au plictisit teribil uneori şi de care eu una m-aş fi lipsit cu uşurinţă. Din fericire, la un moment dat şi autorul pare sătul să tot construiască pretexte pentru rememorarile acestea şi din acel punct romanul “curge” mult mai firesc.

“Şi povestea de iubire…?”, aud cum se ridică timid întrebarea din colţul cititorilor romantici ai acestui blog. Există, există… Fiecare amintire depănată ii aduce mai aproape pe Alexandru şi pe Diana. Mai aproape, dar niciodată împreună… Pentru că două inimi făcute cioburi nu dau egal cuplu fericit nici în cele mai optimiste romane de dragoste, iar Bogdan Hrib nu pare deloc dispus să cadă în această capcana.

Bine, mie nici nu mi-a plăcut Diana, recunosc, cu toate frustrările/lacrimile/deznădejdea/schimbările bruşte de dispoziţie/ameninţările cu sinuciderea etc. etc. care îl fac pe bietul Alexandru să se dea cu capul de pereţii navei (sau cum s-or fi numind ei!). “Ştiu că sunt patetică!”, exclamă Diana la un moment dat, iar eu n-am putut fi decât de acord cu ea.

Mult mai veridică mi se pare tânăra Caja, care călătoreşte împreună cu mama ei şi care, după cum se exprimă chiar autorul, pare să-l folosească pe Alexandru pentru un program intensiv de maturizare sexuală. Măcar fata aceasta e onestă în a spune (şi a obţine!) ceea ce vrea.

Singurul moment în care Diana mi-a devenit mai agreabilă a fost atunci când îi vorbeşte lui Alexandru despre piticii de sub pat în care ea continuă să creadă la aproape 50 de ani, ceea ce m-a făcut să privesc cu şi mai mult optimism perioada care mă desparte pe mine de această vârstă. Pentru că, ei bine!, am o veste pentru Alexandru Zaharia/Bogdan Hrib al căror scepticism l-am simţit explodând din paginile cărţii: piticii aceia chiar există, se numesc “împrumutaci” şi da, aşa cum spune şi Diana, sunt extrem de răutăcioşi mai ales când îţi… împrumută lucrurile pe care nu le mai găseşti zile în şir :)  (da, ştiu, am scris un paragraf întreg despre piticii aceştia, dar sper că nu aveaţi alte aşteptări din partea unei fane a literaturii magice, aşa cum sunt eu, da?).

Info pentru amatorii de acţiune: la un moment dat, vasul e atacat de piraţi, dar până să-mi potrivesc eu perna mai bine (“gata, se lasă cu bătăi!”, mi-am spus entuziasmată), piraţii şi dispar şi totul se termină cu bine… Ce-a fost asta?!!!!

Deşi văd ca deja recenzia ameninţă recordul de lungime deţinut, cred, de “Magicienii”, mai vreau să punctez amintirile lui Alexandru din perioada în care lucra în presă. Fără să intru în detalii pentru că v-aş strica plăcerea (unele sunt chiar savuroase), vă spun doar că 1. bag mâna în foc că sunt reale; 2. dacă mai trăia Umberto Eco, rugam pe cineva să le traducă în italiană şi i le trimiteam, dacă tot ne ambiţionăm să scriem satire la adresa jurnaliştilor. Pentru că, fără să aibă nici o pretenţie deosebită de la ele, Bogdan Hrib reuşeşte în câteva tuşe (că tot am pomenit de pictură) un tablou extrem de realist despre ce a însemnat presa românească liberă în primii ani de după Revoluţie.

În plus, avantajul de a avea de-a face cu un personaj /un scriitor pasionat DE şi cu experienţă ÎN gazetărie este… scriitura. Alertă, fără multe zorzoane şi artificii, folosind tehnicile reportajului jurnalistic, lasă firul narativ să te conducă spre finalul cărţii.

Care final îl găseşte pe Alexandru… acolo de unde a plecat, din punctul meu de vedere. “Dacă să schimbăm lumea e aşa de greu, putem începe prin a ne schimba pe noi” e un citat al lui Kundera pe care recunosc că l-am căutat pe google că nu-l mai ştiam exact. Or Alexandru nu face nici un efort, în opinia mea, de a se schimba…

* carte oferita spre recenzare de Editura Tritonic

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Poate nu e cea mai onorabilă confesiune pe care o fac, dar ţi-am promis că o să fim foarte oneşti pe acest blog.

Prin urmare…

Mă feresc cât pot de literatura autohtonă. Iar dezastrul trăit cu “Biblia pierdută” (citeşte “recenzia” AICI) n-a făcut decât să-mi confirme decizia. Pur şi simplu, nu am încredere în recomandările “oficiale”, din partea editurilor/criticilor literari, şi nici în topurile de gen “cele mai vândute cărţi în această săptămână/lună/deceniu/eon”. În plus, nici Oliver, nici Anto, nici Maria, colegii de blog, nu se prea dau în vânt după scriitorii români – singura noastră speranţă se îndreaptă spre prietenul meu, însă el traversează  acum o perioadă atât de încărcată la serviciu, că nu-mi vine deloc să-l bat la cap.

Iar cei din jurul nostru care mai citesc opere semnate de autori români o fac de obicei dintr-un soi de obligaţie: autorul e un amic care le-a dăruit cartea şi atunci aleg să-l laude (“Măcar să-l încurajăm, Ana” – detest să aud asta).

Prin urmare, m-am ferit… până n-am mai putut. Pentru că printre cărţile primite de la Editura Tritonic se află şi romanul “Ultima fotografie” de Bogdan Hrib. “Succes!”, mi-au urat uşuraţi Oliver & Comp.

Ok, deci sunt singură pe teren necunoscut.

45-avanpremieraÎnţeleg de pe coperta patru a cărţii că până de curând pasiunea lui Bogdan Hrib erau genurile crime, thriller, mistery, când, brusc!, a trecut la un… roman de dragoste! Pfff, ce baftă am şi eu, tocmai acesta e titlul care a ajuns la mine (cred că-ţi aminteşti ce chinuri am suferit până am reuşit să produc un text cât de cât decent de Sf. Valentin).

Dar dacă autorul a avut curajul să ne încredinţeze un astfel de roman în deplină cunoştinţă de cauză (mi-a mărturisit că a citit TOATE “recenziile” noastre), nu o să dau eu acum bir cu fugiţii.

În plus, personajul principal al cărţii este un fotograf cu o îndelungată experienţă în lumea presei (unul din subiectele care mă interesează, dupa cum ţi-am spus când am citit “Numărul zero). Şi doi, cartea are ca motto un citat din Isabel Allende, dacă nu scriitoarea mea preferată, atunci sigur aflată într-un top trei personal.

Bun, hai că situaţia nu poate fi ATÂT de gravă…

Cartea poate fi cumparata online de AICI, de AICI sau de AICI

Alege varianta potrivita pentru tine!

Facebook Comments

Leave a Reply