“Paradisul de după colţ” de Mario Vargas Llosa – Ana are carti!
IMG_1949

“Paradisul de după colţ” de Mario Vargas Llosa

paradisul-de-dupa-colt

Cred sincer că dacă Gauguin ar fi putut privi în viitor ca să-şi aleagă scriitorul care să-i transforme viaţa într-un roman, s-ar fi oprit asupra lui Llosa.

Pentru că Mario Vargas Llosa scrie… aşa cum a pictat Paul Gauguin, reuşind în “Paradisul de după colţ” un roman exotic, tropical, contrastant, plin de sensibilitate şi raţiune, sensual şi… sexual. Iar în unele paragrafe, dogoritor de-a dreptul, dacă îmi permiţi alegerea de cuvinte.

De fapt, romanul împleteşte vieţile a două personaje, alternând capitolele despre celebrul pictor francez cu cele despre bunica lui, Flora Tristan, despre care, recunosc!, n-am auzit până să deschid “Paradisul…”, dar al cărei nume l-am căutat apoi pe google, dornică să aflu mai mult despre această femeie a cărei determinare ar fi putut muta munţii din loc.

La prima vedere, nici că ai putea găsi două personaje mai opuse! Gauguin renunţă la existenţa onorabilă de soţ, tată şi funcţionar (chiar de succes!) la bursă şi întoarce pur şi simplu spatele Europei pentru a se muta în Tahiti, apoi în Insulele Marchize unde visează să ducă o existenţă de “sălbatic”, eliberat de orice convenţii sociale, şi să se dedice picturii. În realitate aici trăieşte în mizerie, bea de stinge, se cuplează cu indigenele, dar da!, creează nişte opere de artă incredibile. Pe de-altă parte, Flora Tristan a fost o activistă feministă şi scriitoare socialistă, care a luptat pentru drepturile femeii şi ale muncitorilor, bătând Europa în lung şi în lat pentru a-şi face cunoscute ideile şi pentru a câştiga adepţi, şi având de înfruntat lipsa de cultură şi prejudecăţile celor cu care intră în contact. Într-o perioadă în care femeile nu aveau NICI UN drept, demersul Florei pare de domeniul SF-ului.

Dar, deşi atât de diferiţi, Gauguin şi Flora sunt uniţi – dincolo de relaţia de sânge dintre ei – de aceeaşi febră a găsirii unui paradis personal pentru care sunt gata să renunţe (şi o şi fac!) la ABSOLUT TOT ce au. Chiar şi cu preţul de a-i întoarce pe toţi cei din jur împotriva lor, începând cu autorităţile şi sfârşind cu propriile familii şi prieteni. Ca să-ţi dau un exemplu, care pe mine pur şi simplu m-a şocat, îţi spun doar că, pentru visurile lor, Gauguin şi Flora pur şi simplu îşi abandonează fiecare copiii, având remuşcări vagi spre… inexistente. Amândoi pot fi priviţi cu atâta uşurinţă drept nişte monştri pe plan personal, căci le distrug vieţile celor din jurul lor. Dar îţi garantez că n-o vei face! Iar meritul îi revine lui Llosa, care alternând persoana a treia cu a doua (!), li se adresează direct, tratându-i ca pe cei mai buni prieteni cărora are curajul să le atragă atenţia şi atunci când nu e de acord cu acţiunile şi deciziile lor.

În plus, experienţele pe care le traversează fiecare în epoca lui sunt atât de cumplite încât realizezi că, în căutarea acestui rai imaginar, cei doi apucă FIX pe drumul spre iad, mânaţi de cele mai bune intenţii.

Firesc, cele două biografii se încheie cu moartea eroilor, în două capitole de o emoţie şi o graţie rare, că doar nu degeaba e considerat Llosa unul din cei mai mari scriitori ai lumii la ora actuală.

Când citeşti capitolele despre Gauguin, ţine la îndemână un album de artă cu operele lui (sau calculatorul/tableta pornit/ă), pentru că Llosa cu imaginaţia lui extraordinară, dar şi după ce i-a studiat îndelung pictura, te va face să înţelegi cu adevărat acest pictor fascinant şi creaţiile sale.

Pe de-altă parte, capitolele despre Flora sunt şi ele bogate în descrieri, dar aici avem de-a face cu viaţa îngrozitoare pe care o duc săracii Europei. Detaliile despre condiţiile în care lucrează spălătoresele la mijlocul anilor 1800, de exemplu, sau chinurile la care sunt supuse prostituatele acelor timpuri sunt aproape imposibil de citit şi trebuie să te ţii tare ca să duci paragrafele la capăt.

Tot la categoria “avertismente”, aş vrea să le atrag atenţia pudicilor că romanul e plin de scene sexuale, care abundă în detalii şi ating tot registrul, de parcă Llosa/Gauguin şi-ar fi propus să încerce… cam tot ce poate în domeniu.

Citind “recenzia”, realizez că ai putea fi uşor nedumerit(ă) de faptul că “Paradisul…” primeşte din partea mea patru stele şi nu cinci. Discuţia aceasta am avut-o deja cu Maria, colega de blog, atunci când mi-a făcut scandal (mă rog, ea e fana pe viaţă a lui Llosa, deci are o scuză :) ). Prin urmare:

  1. E o carte pe care aş recomanda-o, în primul rand, iubitorilor de pictură. Dacă nu te numeri printre ei, accentul pe care Llosa îl pune pe ce iese din pensulele lui Gauguin s-ar putea să te plictisească.
  2. Dacă nu ai citit nimic altceva de Llosa, NU ACEASTA este cartea cu care să începi, după părerea mea. Nefiind obişnuit(ă) cu apetitul lui pentru tot felul de experimente literare, rişti să ajungi în situaţia mea atunci când mă întreb uneori de ce naiba o fi primit nu ştiu care autor Premiul Nobel pentru Literatură. Şi sigur nu-mi doresc asta! :)

P.S. Merită să calci pe cadavre pentru că eşti fie genial, fie mânat de un spirit ieşit din comun al echităţii sociale? E o întrebare pe care mi-am pus-o adesea citind “Paradisul…”. Şi la care, recunosc, nu ştiu să răspund.

1
De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

În facultate, Mario Vargas Llosa era scriitorul meu preferat. Făcusem o adevărată pasiune pentru latino-americanul care a primit în 2010 Premiul Nobel pentru Literatură şi nu de puţine ori în timpul cursurilor scoteam din geantă una din cărţile lui, preferând să mă las cucerită de scriitura lui Llosa decât să-mi bat capul cu dificultăţile semanticii limbii engleze, să zicem.

Bineînţeles, o justiţie divină a profesorilor pe care îi nedreptăţeam astfel a făcut în aşa fel încât la un examen să-mi cadă FIX romanul lui Llosa care mi-a plăcut cel mai puţin, “Oraşul şi câinii”. M-am descurcat onorabil, dar m-am şi învăţat minte: “Aşa-ţi trebuie dacă numai Llosa ai în cap”.

Anii (şi facultatea) au trecut, iar eu care, după cum se vede, nu sunt chiar cea mai fidelă femeie din lume când vine vorba de scriitori preferaţi am descoperit noi autori, am făcut alte pasiuni… Nici nu reuşesc să-mi amintesc când a fost ultima oară când am deschis o carte de Llosa.

Dar acum, în faţa rafturilor cu cărţi necitite, ochii mi-au căzut pe “Paradisul de după colţ”. Viaţa lui Gauguin, unul din pictorii care pur şi simplu mă fascinează, prin peniţa lui Llosa?! Despre ce vorbim?! Direct pe canapea cu cartea în braţe!

Te ţin la curent…

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Comentarii

  1. Am incercat sa o citesc la un moment dat si nu mi-a placut. La fel nu am citit nici Orasul si cainii, desi sunt destule alte carti ale lui Llosa care mi-au placut.

    1. Multumesc pentru comentariu! Dar de ce nu ti-a placut “Paradisul…”? Asa cum am scris in descrierea blogului, ma intereseaza parerea celor care au citit aceeasi carte MAI ALES daca nu sunt de acord cu mine. Imi ofera o alta perspectiva asupra cartii. Prea multa pictura? Prea mult experiment? Prea mult… altceva?

Leave a Reply

Privacy Preference Center


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 33

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 95