Autor: J. M. Coetzee
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2014
Traducere: Irina Horea
Hmmm… De mult n-am mai ţinut aşa ciudăţenie de carte în mâini!
Vestea bună e că am citit “Copilăria lui Isus” de J. M. Coetzee până la capăt fără să mă foiesc, fără să număr câte pagini mai sunt până la final, fără să oftez. Ba chiar sunt gata să mărturisesc că sfârşitul m-a luat prin surprindere – “Cum?!!! S-a şi terminat?!!!” Ceea ce, trebuie să recunoşti (dacă eşti la curent cu problemele mele cu laureaţii premiului Nobel), par să fie semne foarte-foarte bune.
Însă ce bine ar fi fost ca lucrurile să fie atât de simple…!
“Copilăria lui Isus” prezintă povestea a doi refugiaţi
“Copilăria lui Isus” prezintă povestea a doi refugiaţi, un băieţel de 5 ani, David, şi un bărbat, Simon, care ajung într-o ţară despre care nu ni se oferă decât două indicii: limba oficială este spaniola, iar călătoria până acolo implică traversarea unui ocean. Cei doi se cunosc pe vapor, iar Simon îl ia pe puşti sub aripa lui protectoare, decis să-i găsească mama care se află deja pe tărâmul acesta straniu, unde noilor sosiţi li se cere să renunţe la trecut, să-şi uite amintirile şi să înceapă o altă viaţă.
În ciuda oricărei logici, Simon e convins că o va recunoaşte pe femeie atunci când o va vedea. Aşa că, în momentul în care o întâlneşte pe Ines, i-l trânteşte pe băiat în brate, “Poftim!, tu eşti mama lui!”, iar ea, deşi în mod evident nu l-a văzut niciodată pe David (femeia e virgină!)… îl acceptă (!!!). Mai mult, se ataşează într-un mod obsesiv de puşti, pe care îl consideră o fiinţă mult superioară celor din jur, astfel că neobişnuitul trio ajunge să formeze un fel de familie. Iar când David, care respinge organic regulile ţării sale de adopţie, riscă să fie dus de autorităţi într-o şcoală specială, cei trei se decid să fugă. Încă o dată…
Să am de-a face oare cu o alegorie?
Ce legătură are titlul cu ce am scris până acum?!
Exact! Aceasta e întrebarea pe care mi-am tot pus-o şi eu citind, mai ales că unul din motivele pentru care am ales cartea a fost… titlul. Să am de-a face oare cu o alegorie?, m-am întrebat îngrozită. Experienţa mi-a demonstrat că trebuie să mă ţin departe de acest procedeu stilistic (vezi dezastrul trăit la “Numărul zero”).
David ar fi reprezentarea lui Isus pentru că…?!! Mama virgină – bifat. Tatăl necunoscut – bifat. Revolta lui David/Isus împotriva regulilor – bifat. “Eu sunt adevărul” (scrie la un moment dat puştiul pe tablă la şcoala) – bifat. În timpul fugii lor, David/Isus invită pe oricine le iese în cale să lase totul baltă şi să-l însoţească – bifat. Şi… cam atât! Mă rog, la un moment dat, apare şi un anume Daga, care încearcă să-l corupă pe David/Isus cu nişte jucării… Dacă e o alegorie, fie e a naibii de profundă, fie “pe drum” Coetzee a uitat de ea, ocupat să te familiarizeze cu un tărâm atât de neobişnuit.
Incredibila descriere a unei ţări care nu există
Pentru că, în ceea ce mă priveşte, acesta e punctul forte al cărţii. Plictisită de joaca “de-a alegoria”, la un moment dat am încetat să-mi mai bat capul cu ea (mai ales că David mi s-a părut un puşti îngrozitor de răsfăţat, care m-a enervat la culme de câteva ori, deci cum să mă mai gândesc la paralela cu Isus?) şi l-am lăsat pe Coetzee să mă pună pe gânduri cu incredibila descriere a unei ţări care nu există (deşi e perfect posibilă).
Lumea pe care o creează în “Copilăria lui Isus” este, de fapt, lumea noastră scuturată de tot ce e în plus şi redusă la strictul necesar. Oamenilor li se cere să renunţe la amintiri şi ei se conformează, cu cea mai mare usurinţă, de parcă ar scăpa de un bagaj prea greu, care i-a încurcat tot timpul. Nu fac dragoste, pentru că ar însemna o complicaţie inutilă. Nu ascultă ştiri ca să afle ce se întâmplă în lume pentru că… la ce le-ar folosi? Îşi arată unii altora bunăvoinţă şi… nimic mai mult (Simon caută cu disperare puţină pasiune sau ironie – nu le va găsi). Mănâncă pâine, fructe şi legume, carnea şi condimentele lipsind cu desăvârşire.
Paradoxul face ca o astfel de lume, în care sentimentul pericolului practic nu există, să te neliniştească la culme. Simon (care chiar încearcă), dar mai ales David (care refuză total) nu reuşesc să se adapteze, iar alienarea lor am simţit-o profund, din confortul canapelei mele de acasă. La un moment dat, tot ce-mi doream era să-i vad plecând/evadând odată din ţara aceea.
Vor reuşi?
Habar n-am. Pentru că, aşa cum oamenii trăiesc fără trecut şi făra viitor în lumea creată de Coetzee, fiind ancoraţi în prezent şi preocupaţi doar de prozaic, aşa începe şi se termină şi acest roman care mi-a dat tot timpul impresia că-mi scapă printre degete.
Coetzee aplică principiul “strictul necesar” şi la nivelul limbajului
Nu afli ce-a fost înainte, nu înţelegi ce va fi după. Nici una din întrebările pe care ţi le vei pune de-a lungul cărţii (şi vei avea o grămadă, te asigur) nu-şi va găsi raspunsul. Iar sfârşitul (mai degrabă specific unei nuvele), prin care NIMIC nu se explică, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva Coetzee a fost întrerupt de ceva important de genul… unui asteroid sau unui cutremur devastator, iar când şi-a revenit din şoc a avut nişte probleme mai urgente de rezolvat decât să termine acest roman.
Coetzee aplică principiul “strictul necesar” şi la nivelul limbajului. Pentru a descrie “Lumea nouă”, el nu are nevoie de metafore sau de figuri de stil. Nu apelează la tehnici narative complicate. Dar cred că tocmai absenţa acestor artificii m-a ajutat să nu mă lupt cu cartea care pare tot timpul să-ţi promită că un lucru ieşit din comun urmează să fie dezvăluit (ceea ce, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, NU SE VA ÎNTÂMPLA).
P.S. Poftim? Dacă mi-a plăcut totuşi romanul? Sinceră să fiu, nu ştiu! Revin cu un răspuns când mă dumiresc.
Ce-am scris când am început să citesc “Copilăria lui Isus” de J. M. Coetzee
Sunt o mare încăpăţânată. Ceea ce poate fi, în funcţie de context, o calitate sau un defect. E drept că încă nu mi-am dat seama în care tabără se încadrează această trăsătură a mea de caracter când vine vorba de laureaţii Nobel pentru literatură.
Pentru că, ştii ceva?!, eu n-am de gând să cedez: o să citesc operele scriitorilor care au luat premiul acesta care mi-a scos peri albi până când voi da de o carte care să-mi placă. Altfel risc să-mi transform eşecurile de cititoare într-un complex, ceea ce ar fi chiar jenant, nu mai sunt totuşi o adolescentă.
Odată decizia luată, m-am apropiat plină de curaj de “Copilăria lui Isus” de J. M. Coetzee (Nobel, 2003). Nu sunt la prima întâlnire cu scriitorul născut în Africa de Sud şi stabilit în Australia. Prin 2005, făceam cunoştinţă cu el citind “Aşteptându-i pe barbari”. Nu mi-l recomandase nimeni, deci nici măcar n-am pe cine să dau vina.
Şi ca la majoritatea “blind date”-urilor (mda, o comparaţie cam lipsită de imaginaţie), după primele pagini mi-am dat seama că nu suntem făcuţi unul pentru celalalt, dar, politicoasă, am rezistat până la finalul cărţii şi… ne-am despărţit. Câţiva ani mai târziu i-am mai oferit o şansă: de data aceasta, cu “Dezonoare”. Fiasco total! Azi, cu ceva experienţă în plus şi câţiva cai verzi pe pereţi în minus, sunt gata să încerc şi a treia oară. Dacă nici “Copilăria lui Isus” nu se dovedeşte o carte măcar de 4 stele, poftim!, nu mă arunc la 5, … ADIO! Alt laureat la rând!
