Mai ştii ce spuneam în urmă cu câteva zile, când încă citeam „Bucureştiul interbelic 1935”? Că, pe măsură ce mă adânceam în lectură, simţeam fiori reci pe şira spinării?! Bucuria mea iniţială generată de curiozitate se transforma, treptat, în stupoare, pe măsură ce dădeam paginile. Iar finalul, exact ultimul capitol scris de Bogdan Hrib, m-a făcut să înţeleg că am fost „victima unei înscenări”, pentru că fix senzaţiile pe care le-am avut eu au fost scopul autorului, motivul anume pentru care a ales articolele. Am zâmbit la ultimul paragraf şi, parcă, o voce interioară mi-a şoptit amuzat’: „Got youuu!” (traducere adaptată: „Ai muşcat-o!”).
