“Jurnalul Annei Frank” – Ana are carti!

“Jurnalul Annei Frank”

Anne Frank scrie în jurnalul său, convinsă că va supravieţui războiului şi visând la cum va fi viaţa “după”. Tu îi citeşti jurnalul, ŞTIIND că Anne va muri şi că pentru ea nu există nici un… “după”.

Că ţi se strânge inima e puţin spus…

E cartea cu care am petrecut cel mai mult timp de când am lansat noi blogul. Şi nu pentru că ar fi cine ştie ce operă complicată… Însă pe măsură ce mă apropiam de final mă surprindeam citind din ce în ce mai încet, de parcă amânând cât mai mult sfârşitul cărţii, îi mai dădeam Annei încă o zi şi încă una…

IMG_1769Paradoxul face că “Jurnalul…” nu este despre război. Nu atinge decât în treacăt atrocităţile la care au fost supuşi evreii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. E vorba, în schimb, despre viaţa într-o ascunzătoare trăită de Anne, părinţii şi sora ei, plus câţiva prieteni, timp de doi ani, în Amsterdamul ocupat de germani. Doi ani în care nu numai că nu au ieşit din imobilul respectiv, dar nici măcar pe geam nu au avut curajul să-şi scoată nasurile. Doi ani în care efectiv NU SE MIŞCAU în orele în care la etajul inferior se aflau străini, doi ani în care şi-au numărat cartofii la propriu ca să fie siguri că le ajung, doi ani în care, exceptându-i pe protectorii lor care îi mai aprovizionau din când în când, nu au văzut alţi oameni.

Şi în tot acest timp, puştoaica aceasta (avea 13 ani când a intrat în ascunzătoare) nu-şi pierde nici o secundă speranţa.

Jurnalul începe cu smiorcăielile specifice vârstei (nimeni n-o înţelege, se răzvrăteşte împotriva a ceea ce consideră constrângeri impuse de părinţi, mai ales de mamă), se alintă vorbind despre băieţii de la şcoală, îşi bârfeşte colegele. Nimic ieşit din comun şi… cu atât mai natural. Pentru că Anne nu ţine acest jurnal cu ambiţia de a-l vedea ajuns într-o zi pe vreo listă de best-seller-uri. Ea scrie pentru că, pur şi simplu, nu are cu cine să vorbească (e cea mai mică dintre cei 8 evrei care se ascund, iar firea ei dificilă şi rebelă face orice comunicare cu ceilalţi aproape imposibilă).

Însă pe măsură ce vremea în ascunzătoare trece, iar Anne are din ce în ce mai puţine lucruri de povestit în jurnal (cât de palpitantă poate fi o astfel de viaţă, mai ales pentru o preadolescentă?!), o transformare uluitoare are loc şi în interiorul fetei, şi în scriitura ei. Obligată de ritmul tern în care îşi trăieşte zilele, Anne îşi întoarce privirea asupra ei, începând să se observe, să se critice şi să se educe într-un mod care pe mine m-a făcut praf. Lecturile intensive la care se supune în lipsa de altceva îi oferă vocabularul şi cunoştinţele necesare pentru o autoanaliză extraordinar de profundă şi de matură, cu MUUUULT peste vârsta ei (mi-e şi rusine când îmi amintesc ce scriam eu în jurnal, de exemplu, pe la 14-15 ani).

Primii fiori ai iubirii care o încearcă în legătură cu băiatul familiei care i-a însoţit în Anexă (aşa cum numesc ei ascunzătoarea) extinde analiza pe noi planuri, Anne vorbindu-i adesea jurnalului despre pubertate şi sexualitatea care începe să se trezească în ea, valorile căsătoriei (aşa cum le înţelege la acea vârstă, când se uită la proprii părinţi şi nu-i place deloc ce vede), rolul femeii în societate şi în cuplu. Unele lucruri scrise în jurnal sunt la limita şocantului, pentru că Anne nu se cenzurează absolut deloc, convinsă că nimeni altcineva nu va citi aceste rânduri în afară de ea.

Şi, repet, în tot acest timp, fata aceasta SPERĂ. Şi nu pentru că ar fi ruptă de realitate, aşa cum ai putea crede. Ba din contră, comentariile ei privind nazismul şi situaţia evreilor – care se transformă uneori în adevărate furtuni ideologice – demonstrează că Anne e foarte atentă la discuţiile “celor mari” sau la buletinele de ştiri difuzate la radio,  trecând însă totul printr-un filtru extrem de personal. Îşi dorea să ajungă o ziaristă bună… Eu cred că ar fi fost o ziaristă EX-CE-LEN-TĂ!

Dacă am rezistat să citesc cartea fără să am lacrimi în ochi (pur şi simplu, optimismul Annei nu-ţi permite), în schimb atunci când vocea ei nu s-a mai auzit, în postfaţă, am cedat. În trei pagini, scrise în cel mai rigid stil de agenţie de presă, ţi se dezvăluie ce s-a întâmplat cu fiecare din cei 8 evrei din Anexa după arestarea lor şi dintre care doar unul, tatăl Annei, a supravieţuit. Au fost atât de aproape să scape…

Şi m-am cutremurat gândindu-mă cât de greu i-a fost acestui bărbat să citească o astfel de confesiune şi să descopere o fiică pe care nu o cunoştea, de o inteligenţă sclipitoare, cu o viaţă interioară atât de bogată, despre care el nu avea nici o idee, aşa cum a şi mărturisit în interviuri ulterioare când şi-a explicat şi decizia de a face public acest jurnal.

Pe 5 aprilie 1944 (cu patru luni înainte ca un apropiat să îi trădeze şi cei 8 clandestini să fie arestaţi), Anne notează în jurnal, convinsă că plăcerea cu care scrie o va ajuta într-o zi să ofere lumii o carte cu totul deosebită: “Vreau să continui să trăiesc, chiar şi după ce am murit!”.

Anne, ai reuşit.

P.S. Ştiu că există foarte mulţi cititori care desfiinţează “Jurnalul… “ pe motiv că nu e demn de vreun premiu, că n-are valoare literară, că e plictisitor etc etc. Nu mă interesează! “N-am terminat cartea. A reuşit Anne să scape?” Când vezi astfel de mesaje venite din tabăra lor, luând la mişto ceea ce constituie practic ultimele cuvinte ale acestei fete, ai două posibilităţi: te dai cu capul de tastatură sau… le ignori. Eu am ales a doua variantă.

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Ultima oară când iar mi-am golit cardul pe site-urile de profil şi mi-am cumpărat o mulţime de cărţi, am făcut un mic sondaj întrebându-vă de care dintre ele să mă apuc. “Jurnalul Annei Frank” s-a detaşat clar în opţiunile voastre, prin urmare acesta e volumul care mă însoţeşte pe canapeaua din living.

Recunosc, sunt emoţionată. Şi e pentru prima oară de când avem blogul când regret că în “clasamentul stelelor” nu există opţiunea “nepreţuit”. Sau “dincolo de apreciere”.

Căci cum ai putea “să recenzezi” mărturia adolescentei de 13 ani care timp de doi ani a stat ascunsă, împreună cu familia ei şi cu alţi câţiva evrei, într-o casă din Amsterdamul ocupat de germani, de teama deportării?! În tot acest timp Anne a ţinut un jurnal care avea să devină una din cele mai importante mărturii din timpul celui de-al doilea război mondial, descriind viaţa din ascunzătoarea lor şi visând la ce va fi… “după”.

Dar chiar când părea că planul va reuşi şi că vor scăpa teferi, cei 8 evrei sunt arestaţi şi deportaţi cu ultimul (UL-TI-MUL!) transport spre Auschwitz. Cu excepţia unuia dintre ei, tatăl Annei, toţi vor muri…

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI (audiobook), de AICI, de AICI. de AICI (audiobook), de AICI, de AICI (adaptare grafică), de AICI (ebook), de AICI, de AICI (adaptare grafică), de AICI (adaptare grafică), de AICI (adaptare grafică), de AICI (adaptare grafică) sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate