Încă de când mi-am scris părerea despre “Biblia pierdută” a lui Igor Bergler, mărturisind cu toată sinceritatea că uluitoarea asemănare cu romanul „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown nu m-a lăsat să mă bucur de creaţia autorului român, am plecat în căutarea unui cititor căruia să-i fi plăcut. Şi care să-şi poată argumenta părerea pentru anaarecarti.ro.
Am început “Regatul luminilor” promițându-mi că dacă Alina continuă să se comporte ca în volumul anterior o să pun cartea deoparte și o să trec la SF-urile mele.
„Oscar şi Tanti Roz”, “cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt”. Cel puțin, așa îl prezintă editura.
“Amonit” nu este prima mea întâlnire cu Nicola Griffith. Acum ceva timp, am citit romanul ei, “Râul liniștit”, care a câștigat premiul Nebula în 1996. Problema e că… nu îmi aduc deloc aminte despre ce era vorba în el.
Recunosc că şi titlul, „Zona Sinistra”, şi numele autorului m-au păcălit. Eu speram că dau peste un thriller cu care să-mi spăl creierul la sfârşit de săptămână.
Nu știu cum să încep recenzia aceasta, așa că o să fiu direct: NU E BINE DELOC!
Ţi-am mai spus: habar nu am să gătesc. Cuptorul de la aragazul meu nu a fost folosit NICIODATĂ în cei 10 ani de cand îl am, iar frigiderul… ar putea să apară în revista Playboy, atât e de gol.
Pffff! Herman Melville nu era un “băiat rău”. Era… de-a dreptul nebun!
Recunosc că atunci când am cumpărat “Ultimul polițist” nu m-a interesat nici un pic partea… polițistă a cărții. Am fost atras de ideea unei povești a cărei acțiune are loc cu șase luni înainte ca Terra să fie lovită de un asteroid.
Tocmai am primit cea mai misterioasă carte din toate timpurile, încă nedescifrată la mai bine de 500 de ani de când a fost scrisă: Manuscrisul Voynich!
Înainte de a fi fan “Star Trek”, înainte de a fi fan “Star Wars”, sunt fan “Alien”. Pentru mine este cel mai bun film SF din toate timpurile.
N-am crezut că o carte despre nebunie poate fi atât de frumoasă cum e “Delir” de Laura Restrepo.
Când am văzut prima dată „Omul Pictat”, am exclamat: “Super copertă!”. Imediat am început să mă întreb: “Cine e tipul, ce face, de ce e tatuat, ce e cu toiagul acela?”.
“Sunt plin de idei ca pensionarii de bani”
Eu sunt gata să-i ofer lui Daniel Botea premiul pentru cele mai amuzante comparaţii. Pentru că datorită lor am avut parte de o distracţie pe cinste citindu-i volumul “Eu împotriva mea!”.
De la bun început, trebuie să spun că în timp ce citeam “Omul negru” nu eram deloc încântat de faptul că trebuie să scriu despre cartea lui Richard Morgan. Când era super interesantă, când era super plictisitoare.