Inițial, am vrut să trișez. Să sar Cel care nu uită și să încep seria Amos Decker cu volumul al doilea, Ultimul drum, dar nu am reușit. Problema nu era legată de acțiunea cărții numărul 2, care a fost WOW (atât cât am citit din ea), ci de faptul că am vrut să aflu mai multe despre personajul principal. Așa că am pus volumul respectiv pe pauză și am trecut, așa cum bunul Dumnezeu a lăsat, la prima carte din serie, adică la Cel care nu uită.
La finalul romanului, în ʺNota autorului și mulțumiriʺ, John Scalzi face următoarea mărturisire: ʺSocietatea pentru protecția Kaiju nu este, și spun asta fără nicio intenție de jignire, un roman ca o simfonie melancolică. Este un cântecel pop. Este menit, din capul locului, să fie ușurel și captivant, cu trei minute de cârlige și refrene pe care să le cânți împreună cu el, iar după ce ai terminat, să-și continui ziua purtând, sper, un zâmbet pe fațăʺ. Ei bine, pentru mine chiar așa a fost. De fapt, cam așa sunt majoritatea romanelor lui Scalzi care au ajuns în biblioteca mea: relaxante, captivante și ușor amuzante.
Aflându-mă în imposibilitatea de a folosi la capacitate maximă ochii din dotare pentru cel puțin două săptămâni, am realizat cu groază că respectiva perioadă o să fie una de coșmar. Deoarece ce-ți rămâne de făcut când nu te poți uita la TV, nu te poți plimba, nu te poți juca cu copiii sau nu poți citi? Răspunsul a venit repede: poți asculta cărți audio. Așa că am imprumutat niște date de acces (Mulțumesc, șefa de la anaarecarti.ro!) și am accesat plin de speranță audiotribe.ro.
Aștept să citesc Iute la mânie din ianuarie 2022, adică de când am terminat Eu, juriul (recenzia, AICI) – primul roman al seriei cu și despre detectivul Mike Hammer. Am verificat site-ul editurii de nenumărate ori, pagina ei de Facebook am trecut-o la Favorite ca să fiu sigur că nu-mi scapă nicio mișcare… Și în 2025 șocul s-a produs: a apărut continuarea!
În timp ce reciteam Vremea schimbării de Robert Silverberg, mi-am adus aminte de ce nu mi-a plăcut această carte atunci când am citit-o prima dată, în 1995, când a apărut sub titlul Timp al schimbărilor, la editura Pygmalion.
Deși nu sunt fan al culegerilor de nuvele, Marlboro de Sarajevo a avut acel CEVA capabil să mă facă să las deoparte orice prejudecată legată de originea est-europeană a autorului și să încep să o citesc. În ultimii zece-douăzeci de ani, singurele volume de nuvele citite de subsemnatul au fost cele semnate de Stephen King, dar excepția făcută de la această regulă a meritat.
Când am citit că la editura Crime Scene Press o să apară un roman intitulat ʺUltima crimă de la sfârșitul lumiiʺ care promite să fie un crime post-apocaliptic, am fost cucerit imediat de idee. Nu știam despre ce este vorba în el, dar îl voiam deoarece, pentru mine, post apocaliptic + crime = LOVE!!! Întotdeauna! Și când am terminat de citit ʺUltima crimă de la sfârșitul lumiiʺ tot LOVE a rămas!
Urzică și oase este… noul meu basm perfect, pe care nici nu bănuiam că trebuie să-l citesc. Știu că este promovat ca fiind un roman fantasy, întunecat și serios, dar când l-am citit m-am simțit transportat într-o lume de basm din care nu mai voiam să ies.
Îmi pare rău că nu am citit ʺBărbați răiʺ până să întocmesc lista cu cărțile care pot fi oferite de mărțișor sau de 8 martie. Cred că era pe primul loc! Deși, ca să fiu sincer, există o mică, mică problemă: cel care o oferă trebuie să fie convins 100% că are o relație fericită cu cea care o primește. Nu de alta, dar ʺBărbați răiʺ include mici sfaturi de genul ʺCum să… ʺ oferite de o criminală în serie.
Am citit pentru prima dată Orașul și stelele la începutul anilor ’90. Era o ediție de buzunar (adică chiar încăpea în buzunarul de la spate al blugilor!) scoasă de editura Multistar. O carte tare mititică, dar care conținea o aventură grandioasă. Părere pe care mi-am menținut-o de fiecare dată când am citit-o, aproape în fiecare an.
Să citesc Copilul Domnului a fost o experiență tare ciudată. Ca atunci când treci pe lângă locul unui înfiorător accident auto. Nu vrei să te uiți, dar nu te poți abține să n-o faci. Cam așa am pățit eu cu această carte: nu mai voiam să aflu ce face personajul principal, dar nu mă puteam abține să dau pagina.
Când am citit pentru prima dată despre ce este vorba în „Toți cei păcătoși sângerează”, am fost puțin surprins. Și asta deoarece în prima carte a lui Cosby, ʺPustiul de asfaltʺ (recenzia AICI), eroul este un interlop, iar în a doua, ʺLacrimi care ardʺ (recenzia AICI), personajele principale sunt doi tați care vor să răzbune uciderea fiilor lor.
Pânda de noapte este un roman tare viclean. După ce m-a cucerit cu prezentarea de pe coperta a patra și cu o primă copertă demnă de afișul unui film horror, Tracy Sierra s-a jucat efectiv cu nervii, cu emoțiile, cu speranțele și cu dorințele mele… deoarece nimic din ce credeam că o să se întâmple nu s-a întâmplat, nimic din ceea ce mă așteptam să citesc, nu am citit! Nimic, chiar nimic!
Când Ana m-a rugat să-i găsesc în biblioteca mea o carte SF de dragoste, un SF romantic, ceva made for Valentine’s Day… singurul lucru care mi-a venit în minte a fost imaginea de mai jos.
Când am terminat de citit ʺCopiii distrugeriiʺ, am realizat că mai mult ca sigur o să recomand această carte în primul și în primul rând datorită personajului negativ. Entitatea respectivă a intrat direct în ʺTop 3: Cele mai terifiante personaje din toate timpurileʺ după extraterestrul cu acid în loc de sânge din seria ʺAlienʺ și Eugene Victor Tooms din serialul ʺDosarele Xʺ.