“Oscar şi Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt – Ana are carti!

“Oscar şi Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt

“Dragă Doamne-Doamne,
Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că am pârlit şi peştişorii din acvariu), şi-abia acum îţi scriu prima dată pentru că am tot fost ocupat cu lecţiile.

Da’ să ştii: nu pot să sufăr să scriu. Numai dacă mă obligă cineva. Scrisul înseamnă brizbrizuri, floricele, zâmbete etc., o minciună frumoasă şi nimic mai mult. O chestie pentru oameni mari.
Dovada? Uite, să luăm începutul scrisorii (…). Aş fi putut foarte bine să spun: “Mi se zice Bilă, arăt cam de 7 ani, casa mea e la spital, pentru că am cancer, şi n-am vorbit niciodată cu tine pentru că nici măcar nu cred că exişti.”

Aşa intrăm în universul lui Oscar, dintr-o carte prezentată drept “cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt”, un scriitor de 56 de ani privit ca un fenomen, care scoate bestselleruri pe bandă rulantă (înţeleg că din 2000 încoace, doar în 2003 nu a publicat nimic, dar a compensat scoţând în unii ani câte două bucăţi), traduse în peste 40 de limbi, care a luat o mulţime de premii literare (majoritatea acasă la el, în Franţa) şi a fost numit Chevalier des Arts et des Lettres. Hm, aşadar, avem de-a face cu un geniu, mi-am zis. Şi-am pornit la drum cu aşteptări pe măsură. Care s-au spulberat foarte repede.

Scriitorul ne face părtaşi la ultimele zile din viaţa lui Oscar, după o operaţie ratată. Zile pe care acesta, conştient că va muri şi împăcat cu soarta ca un înţelept de 100 de ani, le petrece în spital, alături de alţi copii bolnavi şi (mai ales) de Tanti Roz, una dintre infirmiere, de care s-a lipit (şi ea de el). Are părinţi, dar trec rar, numai duminica. În aceste ultime zile, Oscar se îndrăgosteşte de Peggy Albăstrea, o fetiţă cu o afecţiune ce-i face pielea să bată în albastru, încearcă să trăiască, la îndemnul lui Tanti Roz, 10 ani într-o zi – trecând, neverosimil, prin toate etapele vieţii – şi tot împins de infirmiera lui de suflet, îi scrie lui Dumnezeu (în care nu prea ştie dacă să creadă sau nu), povestindu-i, în fiecare seară, ce-a făcut ca adolescent, ca adult şi, în final, ca bătrân.

Povestea unui copil bolnav în fază terminală, dar cu minte sclipitoare nu poate decât să înduioşeze, aţi putea spune – chiar “până la lacrimi”, cum sună una din caracterizările trântite pe coperta 4. De acord. Însă numai dacă e scrisă cu sentiment. Iar de aici tocmai sentimentul am avut senzaţia că lipseşte.

Am aşteptat până la sfârşit (care a venit repede, vă explic imediat) momentul în care povestea mă prinde, mă mişcă, îmi dă senzaţia că e REALA, cum se întâmplă în cazul unei cărţi geniale, care are puterea de a te smulge din lumea adevărată şi de a te muta temporar în paginile sale. Nu s-a întâmplat. Povestea şchioapătă prin scriitură. Personajul s-a păstrat “creionat” până la finalul cărţii, nici o clipă cuvintele nu au căpătat puterea de a-l transforma într-un copil în carne şi oase.

Schmitt i-a dat lui Oscar un vocabular de om mare, dar, cumva, de multe ori, vorbele lui sună artificial, nu… genial : “Nu trebuie să faceţi faţa asta, domnule doctor. Ascultaţi, o să vă spun sincer, pentru că eu am fost întotdeauna impecabil la capitolul doctori, iar dumneavostră aţi fost impecabil la capitolul boală. Nu mai faceţi pe vinovatul. Nu-i vina dumneavoastră că trebuie să daţi veşti proaste oamenilor, boli cu denumiri latineşti şi vindecări imposibile. Relaxaţi-vă. Staţi liniştit. Doar nu sunteţi Dumnezeu-Tatăl. Nu dumneavoastră îi comandaţi Naturii. Nu faceţi decât să vindecaţi. Trebuie să luaţi puţin piciorul de pe acceleraţie, să slăbiţi presiunea şi să nu vă daţi prea multă importanţă, altfel n-o să puteţi să continuaţi prea mult timp cu meseria asta. Uitaţi-vă numai ce faţă aveţi.”

Singurul moment credibil şi mişcător se petrece la finalul cărţii, după ce Oscar moare, iar Tanti Roz preia sarcina epistolară, scriindu-i pentru ultima oară lui Dumnezeu, ca să-i spună că micul ei prieten s-a stins…

Nu m-am putut scutura de senzaţia că avem de-a face cu un nou Paulo Coelho în acest Eric-Emmanuel Schmitt, un scriitor comercial secundat de o echipă de marketing foarte bună. A fost un pic mai greu până şi-a luat avânt, acum bulgărele se rostogoleşte şi se măreşte, are deja cititori dedicaţi şi tot ce trebuie să facă e să aibă grijă să livreze marfa la timp. Acest sentiment mi-a fost întărit de faptul că Schmitt parcă-şi caută titluri menite să atragă pentru cărţile sale şi abia apoi se apucă de scris, sigur că ambalajul va lua ochii şi noul produs nu va sta mult la raft. “Pe când eram o operă de artă” sau “Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri” – iată două exemple. Cât despre “Oscar…”, e parte a unui ciclu de 5 volume denumit pretenţios “Ciclul Invizibilului”. Alte două cărţi, cu titluri parcă date cu parfum de Sandra Brown, “Elixirul dragostei” şi “Otrava iubirii”, m-au făcut să le “răsfoiesc” primele pagini pe net; m-am gândit că parcă, totuşi, ar fi fost prea mult să se coboare până la a turna sirop printre rânduri! Dar nu, nu e prea mult. O face. Un pic de sirop, nişte angoase adolescentine, o doză de erotism, apoi un pic de suferinţă… şi ghiveciul e gata. Eu nu văd în asta geniu, ci prostituţie literară. Adio, domnule Schmitt, m-am convins ce hram porţi, nu cred că drumurile noastre se vor mai intersecta vreodată!

La final, o bilă neagră şi pentru editură: “Oscar şi Tanti Roz” are mai puţin de 100 de pagini (degeaba se termină numerotarea la 103, dacă povestea începe la pagina 7!), cu un scris maaaare, lăbărţat şi aranjat ce generozitate, aşa, ca să intre… puţin peste 100 de cuvinte pe pagină!!! Dacă nu ar fi folosit acest truc de layout, cartea ar fi fost, de fapt, o broşură, pe care, desigur, editura nu ar mai fi putut s-o vândă cu 22 de lei…

În apărarea romanului “Oscar şi Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt – ce spun cititorii anaarecarti.ro

Bibliophile: “De obicei sunt prima care încurajează pe oricine să recunoască atunci când nu i-a plăcut o carte. Însă, pe măsură ce am citit această recenzie, am simţit din ce în ce mai tare nevoia de a-i lua apărarea acestui scriitor, nu numai pentru că este unul din autorii la care ţin cel mai mult, ci, mai ales, pentru poveştile lui care pot părea simple la prima lectură. Însă unele cărţi nu trebuie trecute prin filtrul raţiunii, ci trebuie citite cu sufletul, iar Schmitt este genul de scriitor care reuşeşte să jongleze cu emoţii. Eu i-am citit toate cărţile, nu pentru că aş fi vreo fanatică, ci pentru că mi-au plăcut cu adevărat şi nu am avut niciodată senzaţia de mercantilism. Până la urmă, emoţia nu se caută printre pagini, se simte.”

 

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI

Alege varianta potrivită pentru tine!

Facebook Comments

Leave a Reply

Privacy Preference Center


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 33

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 95