Autor: Laura Restrepo
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2006
Traducere: Gabriela Ionescu
N-am crezut că o carte despre nebunie poate fi atât de frumoasă cum e “Delir” de Laura Restrepo.
Un delir pe care-l regăseşti nu doar ca o constantă în viaţa personajului central, ci şi în scriitura inspirată parcă din “Toamna patriarhului” a lui Garcia Marquez. (Asta s-o facă oare deosebită? Ăsta să fie motivul pentru care Marquez însuşi a declarat-o “O lectură pasionantă”?)
Sau din “Anul morţii lui Ricardo Reis” (Jose Saramago). Fraze foarte lungi, în care dialogul fără linie de dialog predă ştafeta povestirii, în care personajele se pot schimba la secundă şi firul naraţiunii se poate muta oricând pe un alt palier, în timp sau în spaţiu.
„Delir” de Laura Restrepo e o carte pe care n-o citeşti, ci o trăieşti
E o carte pe care n-o citeşti, ci o trăieşti. Laura Restrepo te mută acolo, în Bogota, cu Agustina, cu Aguilar şi mătuşa Sofi şi Midas MacAlister, cu personajele importante şi cu cele meteorice. Ca şi cum ai fi la teatru, spectator, cu actorii trăindu-şi dramele în faţa ta.
Agustina, cea în jurul căreia a brodat scriitoarea columbiană, e o tânără de familie bună, superbă, boemă şi complet scrântită. Nebunia e prezentă în viaţa ei încă din copilărie, când îşi numeşte crizele (de epilepsie?) “chemări”. De aceste chemări se foloseşte în timpul unor ritualuri naive, pentru a ghici când va face tatăl ei o nouă criză de furie şi-l va lovi cu sete pe Bichi, frăţiorul ei. Mezinul familiei este singura victimă a mâniei lui Carlos Vicente Londoño…
Mai târziu, nebunia devine oficial har, iar Agustina, o ghicitoare (re)cunoscută. Fascinant pentru outsideri, care au acces la delirul ei când femeia e rugată să ajute la găsirea unei persoane dispărute. Dar epuizant pentru iubitul ei, Aguilar, un profesor cu 16 ani mai mare decât ea eşuat în furnizor de hrană pentru animale. Acesta trăieşte cu teama că oricând frumoasa lui s-ar putea transforma, pentru cine ştie cât timp?, într-o persoană străină lui şi chiar ei înseşi.
„Năzuinţe de natură mistică în care predomină rugăciunile şi ritualurile”
“(…) crize de melancolie în timpul cărora Agustina se retrage într-o tăcere încărcată de secrete şi păreri de rău; perioade frenetice în care desfăşoară până la epuizare vreo activitate obsesivă şi excesivă; năzuinţe de natură mistică în care predomină rugăciunile şi ritualurile; viduri afective în care se agaţă de mine cu neliniştea orfanului; perioade de distanţare şi indiferenţă în care nici nu mă vede, nici nu mă aude şi s-ar părea că nici nu mă recunoaşte…”
La acestea, adaugă insulte, interdicţii şi umilinţe, toate desfăşurate ca un covor al terorii de Agustina şi vei avea tabloul suferinţei lui Aguilar. Ajungi să te întrebi, la un moment dat: oare cât de mult trebuie să iubeşti pe cineva pentru ca după toate astea sentimentele să nu se facă cioburi şi dragostea să nu se stingă?
Cea mai nouă “transă” a Agustinei, cum numeşte Aguilar ruperile iubitei de realitate, este cea mai lungă, mai profundă şi mai violentă. La întoarcerea dintr-o minivacanţă petrecută cu cei doi băieţi pe care-i are cu Marta Elena, încă nevasta lui, fostul profesor păşeşte într-o casă goală. El descoperă, pe robotul telefonic, un mesaj prin care e anunţat să meargă să-şi recupereze iubita dintr-o cameră de hotel. O găseşte cu minţile rătăcite, în compania unui bărbat care dispare fără să-i dea vreun amănunt.
Ajunsă acasă, tânăra refuză să se spele, să mănânce, umple casa cu ligheane cu apă, mută mobila, stabileşte graniţe. Ea se pregăteşte pentru vizita tatălui ei… mort. Aguilar încearcă să afle cum, când şi mai ales de ce s-a rupt filmul din capul ei. Mânat parţial şi de gelozie, nu poate scăpa de impresia că, poate, îl înşela şi se afla la hotel cu amantul ei.
Midas e doar o altă faţă a cubului, o parte a poveştii din “Delir”
Când apare Midas MacAlister, primul iubit al Agustinei, ai senzaţia că el deţine cheia nebuniei ei. Însă Midas e doar o altă faţă a cubului, o parte a poveştii din “Delir”. În nebunia Agustinei e şi el prins, ca toţi ceilalţi.
Mai degrabă pare a avea o legătură cu mintea ei fărâmată bunicul Portulinus, un german care şi-a părăsit ţara şi s-a stabilit la Sasaima. Pe el nebunia l-a învăluit complet pe la 40 de ani şi l-a împins să caute în apele repezi ale râului Dulce apele cunoscute ale râurilor din ţara natală dintre care unul i-a răpit unica soră, Ilse. Şi ea cu mintea rătăcită, ba poate cea mai rătăcită dintre toţi membrii familiei. Aşadar, te gândeşti, când capeţi şi aceste piese ale puzzle-ului, dacă toată treaba nu e cumva genetică.
“Delir” de Laura Restrepo a fost un maraton de plăcere
Ar fi fost poate obositor, în ciuda scriiturii fascinante, să urmăreşti delirul unei nebune de-a lungul a 300 de pagini. Dar Laura Restrepo nu a facut greşeala de a se concentra exclusiv pe ea. Sunt îngemănate perfect cu crizele ei şi cu căutările lui Aguilar poveştile celor apropiaţi Agustinei.
Mama Eugenia, o femeie veşnic posomorâtă, incapabilă să iubească, ruptă de realitate nu pentru că e nebună, ci pentru că îi e mai comod în propria realitate. Mătuşa Sofi, care a avut o aventură de durată cu tatăl Agustinei, Carlos Vicente. Midas MacAlister, şmecheraşul arătos care s-a îmbogăţit ilegal şi a reuşit să pătrundă în lumea bună din Bogota, pentru ca apoi să piardă tot. Joaco, fratele versat al Agustinei, preferatul tatălui lor şi prieten bun cu Midas. Sau bietul Bichi, sacul de box al capului familie, a cărui unică vină e că este efeminat şi “frumos ca un înger”.
Faptul că “Delir” a luat un premiu decernat de Jose Saramago (ca preşedinte al juriului) şi recomandarea lui Gabriel Garcia Marquez au fost pentru mine motive suficiente să cumpăr cartea. Știind însă că există parti-pris-uri inclusiv în lumea scriitorilor, recunosc că nu i-am crezut 100% pe cuvânt că am în faţă o capodoperă. Aveam să mă conving însă, citind-o. După lectura lâncezită de pe “Muntele vrăjit”, “Delir” a fost un maraton de plăcere.
