La începutul lunii februarie, am văzut pentru prima oară filmul “1917”. De atunci încoace, l-am revăzut de patru ori. Este un film excelent, incredibil de real și foarte trist despre război, despre combatanți, despre violență, despre durere și despre eroii neștiuți ai luptelor duse în linia întâi și nu numai.
Slăbiciunea mea pentru Jane Austen a apărut târziu. În facultate, singura reacţie mai de Doamne ajută pe care mi-o provocau romanele ei era o combinaţie între un oftat exasperat şi o privire disperată spre orarul unde cursurile de literatură engleză păreau că se înmiiseră de când o studiam pe Jane Austen. Eram atât de plictisită de eroinele ei care mi se păreau fade, mieunate & leşinate, încât dădusem iama în seria Stephen King a fratelui meu, ca să compensez cu nişte horror de calitate romanele scorţoase ale englezoaicei.
Am o veste pentru fanii Lee Child! „Luna albastră” este una dintre cele mai amuzante și dure cărți care îl au drept vedetă pe Jack Reacher. Nu am zâmbit niciodată atât de des în timp ce citeam un roman semnat Lee Child. De râs în hohote nici nu mai zic…
Habar n-aveam câtă patimă a născut volumul “Drumul spre libertate. Harry & Meghan” de Omid Scobie şi Carolyn Durand! Am aflat absolut întâmplător atunci când, căutând mai multe informaţii despre cei doi autori, ziarişti apropiaţi Casei de Windsor (că ţi-am mai spus că mă pasionează tot ce ţine de jurnalism), m-am trezit într-o adevărată furtună a conspiraţiilor, acuzaţiilor, presupunerilor şi invectivelor!
Când am văzut prima dată “Unde pădurea întâlnește stelele” de Glendy Vanderah, mi-am zis: “O carte cu zâne… E perfectă pentru Ana!” Dar când am citit că, de fapt, cartea este “despre un copil misterios care îi învață pe adulți cum să iubească” era să o pun la loc în raftul librăriei.
Nu știu cum sunt alți părinți, dar eu, în inocența mea, am fost mereu convins că o să fie suficient să le arăt gemenilor mei, Defne și Sebastian, câteva cărţi pentru copii și ei or să fie leșinați după ele. Dar m-am înșelat. Tot ce am obținut de la ei, indiferent de ce le-am dat – cărți numai cu poze, cărți cu multe poze și puțin text, cărți cu puține poze și mult text (da! Am încercat si așa 😊!) au fost noi și creative modalități de a rupe, mesteca, jumuli sau mototoli o carte și paginile ei. Și când te gândești că mă mulțumeam dacă doar o răsfoiau!
„Într-un cămin de domnişoare” şi „Călător din noaptea de Ajun”, cele două romane ale Anişoarei Odeanu, au o magie a lucrurilor simple, care pe mine mă cucereşte şi în cărţi, şi în viaţa reală.
Nu cred că există iubitor de cărţi care să nu tresară emoţionat atunci când face cunoştinţă cu “Bătrânul care citea romane de dragoste”.
Nici nu mai ştiu pe unde m-am împiedicat prima dată de titlul acesta: „O amintire de Crăciun” de Truman Capote. Ce-mi amintesc însă este că… a strălucit. Am simţit un fior pe şira spinării (ceea ce la mine e semn de carte de stele 🙂 !) , iar din degete jur că mi-au țâşnit scântei de nerăbdare să pun mai repede mâna pe ea. Aşa că mi-am comandat-o, am început s-o citesc, pusesem chiar cap la cap şi câteva fraze pentru rubrica noastră de pe blog, „Ce citim acum”, când… S-A TERMINAT CARTEA!!! CUM?!!!!
Când am văzut pentru prima dată Fata cu un ceas în loc de inimă, am fost convins de două lucruri: a) este un roman Young Adult și b) are influențe steampunk. Așa că am citit prezentarea și am descoperit că a) din fericire, nu e deloc Young Adult și b) din nefericire, nu este steampunk, ci un thriller noir.
Fără să fiu neapărat o panseluţă (bine, nu mă duce la doctor, că acolo leşin sigur), am manifestat de când mă ştiu o sensibilitate aparte când a venit vorba de sclavie, în general, şi de cea a negrilor, în special. „Coliba unchiului Tom” n-am uitat-o nici până azi, deşi a trecut o viaţă de om de când am citit-o. „Pe aripile vântului” mi-a creat mai degrabă un soi de iritare pentru că prea plângea toată suflarea cititorilor în batiste din cauza poveştii de dragoste, în timp ce aproape nimeni nu-i băga în seamă pe negri. Filmul „Amistad” mi-a provocat dureri de stomac, iar „12 ani de sclavie” l-am dus cu mare greutate până la capăt. Asta ca să dau numai câteva exemple arhicunoscute…
“Terifiantă! Înspăimântătoare! O poveste de groază spusă așa cum trebuie! Excepțională! Captivantă! Îngrozitor de bună! Formidabil! Un tur de forță! O capodoperă! Genial! Întunecată, dar sclipitoare!” De fiecare dată când întâlneam asemenea cuvinte în recenzia unei cărți, aveam un semn de îndoială privind autenticitatea lor. În 90 % din cazuri, am fost dezamăgit de cărțile respective.
În recenzia de la „Artemis” am spus că în afară de ea mai există o carte pe care am așteptat-o cu nerăbdare citind pe nerăsuflate tot ce găseam despre ea pe internet și crezând cu fiecare celulă de cititor SF în hypeul care se clădea în jurul ei. Acea carte este „Orașul de la miezul nopții”. Numai că acum hypeul s-a dezumflat rapid și de la cel mai mare și mai așteptat roman a ajuns la cel mai mic și mai neterminat roman citit de mine vreodată.
Nu-mi plac povestirile. Cred că sunt o păcăleală, că n-ar trebui publicate vreodată, ci ar trebui să rămână undeva într-un caiet de idei al scriitorului, la care el să se întoarcă pentru a le dezvolta când o avea mai multă inspirație. Iar dacă n-are, să rămână acolo ca balast.
Dacă nu ai ajuns ieri pe blogul nostru, atunci ştii că eu am o problemă serioasă cu cărţile care… „se inspiră” din alte cărţi. Pur şi simplu, nu mă pot bucura de ceea ce citesc dacă la fiecare pagină tresar: „Aaaaa, dar am mai citit asta!”, „Aaaaa, dar personajul acesta îmi aduce aminte de…”, „Aaaaa….”” … adică, serios, cât s-o tot aaaaaaaai atât?