Autor: C.J. Tudor
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Armada/Nemira
Anul apariției: 2018
Traducere: Alexandru Macovescu
Dacă nu ai ajuns ieri pe blogul nostru, atunci ştii că eu am o problemă serioasă cu cărţile care… „se inspiră” din alte cărţi. Pur şi simplu, nu mă pot bucura de ceea ce citesc dacă la fiecare pagină tresar: „Aaaaa, dar am mai citit asta!”, „Aaaaa, dar personajul acesta îmi aduce aminte de…”, „Aaaaa….”” … adică, serios, cât s-o tot aaaaaaaai atât?
Şi mai încurcată sunt când Stephen King laudă „Omul de cretă” în care se face copy/paste după cele mai cunoscute romane ale lui! Căci dacă pe el nu-l deranjează genul acesta de… admiraţie, să zicem, din partea lui C.J. Tudor, atunci cum mă mai pot tăvăli eu aici, oricât de artistic, cerând un act de dreptate literară?
Însă problema cu „Omul…” nu constă doar în faptul că e un tribut/omagiu pentru Stephen King, prin urmare e plină de referinţe la opera lui, teme împrumutate, personaje copiate etc. În fond, toţi/toate avem slăbiciunile noastre şi Dumnezeu ştie de ce suntem în stare pentru ele (eu mi-am anunţat şeful încă de la prima noastră întâlnire că dacă vine Russell Crowe să filmeze în România îmi dau demisia fără preaviz şi mă duc să mă angajez pe platourile de filmare… să fac … orice pe acolo).
Am citit prologul morbid de vreo trei ori, ATÂT e de bun!
Deci până la urmă nu asta e ADEVĂRATA problemă a Omului de cretă. Ci faptul că e o carte atââââââââât de slabă, atââââââââât de plictisitoare încât consider că Stephen King are şi el o slăbiciune pentru C.J. Tudor de a fost în stare să spună: „Dacă vă plac cărţile mele, atunci o să vă placă şi asta”.
(Pauză! Ia să căutăm pe google să vedem cum arată C.J. Tudor… O fi vreo frumuseţe şi atunci am rezolvat misterul)
……
(Nu e)
…..
(Dar nici Stephen King nu e vreun Făt-Frumos, să fim serioşi!)
…..
Revenind…
Cartea începe SENZAŢIONAL!!! Am citit prologul morbid de vreo trei ori, ATÂT e de bun!, şi mi-am aşezat pernele şi mai confortabil, pregătită să devorez thrillerul care avea misiunea să mă sperie, să mă bage sub pătură de frică, să mă îngrozească după cura mea de clasici apretaţi şi scorţoşi.
Numai că după prima pagină… totul o ia la vale, odată cu bicicletele pe care se plimbă de colo colo Eddie şi prietenii săi prin orăşelul natal (ce spui?!!! că seamănă cu….?! SĂ NU TE AUD!!!). Puştii sunt la vârsta aceea când fiecare zi presupune o noua aventură, iar pentru că adulţii au obiceiul enervant de a-şi băga nasul în treburi care nu-i privesc, copiii au pus la punct un cod secret care îi ajută să-şi transmită mesaje cu ajutorul unor siluete desenate cu creta pe asfaltul din cartierul lor.
Iar acea zi din 1986, care deschide cartea, e şi mai specială pentru că băieţii & fata (roşcata, desigur 🙁 ) sunt lăsaţi să meargă pentru prima dată singuri, deci fără vreun adult care să-i supravegheze, la bâlciul care se ţine anual în apropiere. Doar că distracţia se transformă într-o tragedie cumplită, care îi va bântui pe vecie pe cei care i-au fost martori (şi i-au supravieţuit). Iar faptul că desenele în cretă par să aibă, de la un moment încolo, o viaţă proprie, apărând şi dispărând când te aştepţi mai puţin, doar ca să anunţe o nouă nenorocire (cum ar fi, de exemplu, o fată dezmembrată şi risipită prin pădure) nu îmbunătăţeşte deloc situaţia.
Să-ţi explic puţin de ce C.J. Tudor nu e Stephen King şi nici „Omul de cretă” nu e IT
Aşa că, 30 ani mai târziu, când oamenii de cretă reapar la uşile lui Eddie & Co, iar unul dintre prieteni moare, e clar pentru toţi că trecutul îi ajunge din urmă şi numai rezolvarea misterelor din copilărie îi va ajuta să nu aibă soarta amicului lor şi să atinga pensia (ce spui?!!! că seamănă cu….?! SĂ NU TE AUD!!!) .
Acum că te-am familiarizat cât de cât cu subiectul (iar mai multe nu am de gând să dezvălui ca să nu-ţi stric şi mai mult lectura în caz că vrei totuşi să te convingi cu ochii tăi de cele scrise de mine aici), să-ţi explic puţin de ce C.J. Tudor nu e Stephen King şi nici „Omul de cretă” nu e IT.
În primul rând, puştii lui C.J. Tudor sunt atât de… plictisitori încât adulţii care vor deveni sunt de-a dreptul insuportabili. Pur şi simplu, am fost incapabilă să dezvolt cea mai mică relaţie cu vreunul dintre ei! Atât de detaşată am parcurs toată cartea încât imaginează-ţi că atunci când vreunul dintre ei era în pericol sau pe punctul de a rezolva misterul eu… adormeam!!! Bine, nici măcar numele lor nu am reuşit să le ţin mine din prima, de a trebuit să le memorez aşa cum învăţam în şcoală pentru ora de chimie: ca papagalul, cu voce tare şi repetându-le de câteva ori.
În plus, Tudor mă dezumfla o dată la câteva pagini: când ziceam că misterul se adânceşte (vai, cine a umplut biserica de omuleţi de cretă?), naraţiunea se muta pe alt palier (că n-am apucat să-ti spun, tot romanul e o pendulare între 1986 şi 2016) şi rămâneam cu ochii în soare. Când simţeam primii fiori de groază (ah, unde e pătura?, s-o am pregătită în caz că…) , iar se termina capitolul şi începeam să vorbim despre flori, fete sau băieţi. Când Tudor părea să introducă în scenă elemente de supranatural (ce fel de monstru din altă lume a mâncat capul fetei din pădure?…), iar se fâsâia totul într-o idilă obosită între Eddie şi chiriaşa lui.
Cel mai grav aspect al „recenziei” mele: personajul negativ
Şi încă n-am ajuns la cel mai grav aspect al „recenziei” mele: personajul negativ. Nu ştiu, poate sunt eu demodată, dar, după părerea mea, dacă un thriller horror nu deţine, cel puţin, una bucată criminal nenorocit, supranatural sau… normal, pe care să-ţi vină să-l atârni în ştreang după modelul de pe copertă, care să te facă să-ţi ţii respiraţia când apare, a cărui moarte sau capturare să-ţi smulgă un oftat de uşurare… atunci consider că-ţi pierzi vremea cu volumul respectiv. Or, în „Omul de cretă” „marea” revelaţie privind asasinul şi motivaţia lui eu am primit-o cu entuziasm: mă apropiam de finalul cărţii, uraaaaa! Hmmmm, nu e ceva în neregulă cu reacţia mea?
Nu am cum să nu recunosc faptul că volumul are totuşi câteva momente horror DE SENZAŢIE, foarte bine scrise, pe lângă prologul atât de intens, care m-au determinat să-i acord cele două stele şi care m-au ajutat să duc cartea până la final, în ciuda faptului că-mi venea seară de seară s-o abandonez (iar eu nu abandonez cărţi!!!). Datorită lor am ajuns să cred că, dacă nu şi-ar dori să semene atât de mult cu Stephen King, Tudor chiar ar fi capabilă de un thriller corect (nu e târziu, „Omul de cretă” e volumul său de debut), mai ales că tastatura o stăpâneşte cu foarte multă siguranţă.
Aşa că, până la următoarea ei carte, pentru mine „Omul de cretă” rămâne doar un fan fiction care a reuşit performanţa să-mi păcălească radarul cu care detectez cărţile… umflate!
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
La „Omul de cretă” de C.J. Tudor mi-a plăcut tot încă de când m-am împiedicat de ea prima dată pe instagram. Şi titlul, şi numele autoarei, şi, mai ales, faptul că e lăudată chiar pe copertă de Stephen King, cel pentru care două treimi din echipa anaarecarti.ro (adică eu şi Oliver) au un adevărat cult.
(Nu-mi fac griji, în curând şi a treia treime, Maria, se va alătura sectei noastre având în vedere că e disperată să citească „The Green Mile” 🙂 )
Aşa… Prin urmare, în ziua în care căscam de-mi trosneau fălcile într-un magazin aşteptându-l pe prietenul meu să termine proba pentru smoking (da, ştiu!!!!, la noi e fix pe dos, dacă mergem la cumpărături, EU sunt cea care voi sfârşi prin a mă urca pe vitrine de plictiseală), am dat o fugă până la o librărie din apropiere şi am înhăţat de pe raft volumul, în speranţa că „Omul de cretă” îl va determina pe omul… meu să aleagă odată dintre cele două modele de papion… identice, după părerea mea, şi să plecăm liniştiţi acasă!
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI
