Autor: Umberto Eco
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2015
Traducere: Stefania Mincu
Cum evit să scriu despre „Numărul zero”?! Ce mă fac?!
Dau din colţ în colţ, dar conştientizez că n-am nici o şansă de scăpare, aşa că trag aer în piept şi spun: “NU MI-A PLĂCUT!”
Acum pentru blasfemia aceasta, iadul cititorilor o să mă inghită, iar pedeapsa mea va fi să recitesc la infinit “Numărul zero” de Umberto Eco. Dragul meu frate, îţi las acest blog moştenire…
–––––––––––
Bun, revin pentru că văd că nu s-a căscat încă pământul sub mine şi, dacă tot am câştigat puţin timp până la pedeapsa divină, o sa încerc să-ţi explic cum am ajuns să rostesc indecenţa aceasta uriaşă la adresa unui scriitor ca Umberto Eco.
(Presimt un text lung, deci dacă n-ai chef de ditamai argumentaţia, mai bine te opreşti aici.)
„Numărul zero”, despre jurnaliști şi conspiraţii
Omul îţi impune, asta e clar. Las la o parte cartea de vizită: scriitor multi premiat, filosof, academician, semiotician, editor, prezent în top zece al intelectualilor din toată lumea (da, există un astfel de top). Dar şi dacă n-ar fi fost toate acestea, fie şi numai pentru “Numele trandafirului” şi tot parcă îţi vine să-ţi muşti limba decât să-l critici.
Şi totuşi…
În “Numărul zero”, Umberto Eco împleteşte două domenii care pe mine, în mod normal, mă interesează enorm: jurnaliştii şi conspiraţiile. Însă în ultimul roman al italianului totul pare să stea sub semnul lui “aşa-zis”. Şi spun asta pentru că aşa-zişii ziarişti ai lui Eco lucrează la un aşa-zis ziar care nu vede niciodată lumina tiparului. Căci totul reprezintă ambiţia unui bogătaş cu veleităţi politice de a avea la îndemână o aşa-zisă jucărie cu care îşi sperie adversarii.
Prin urmare, echipa redacţională trebuie să-şi imagineze zi de zi, timp de un an (!!!), cu ce ar umple numerele zero. Pentru cei mai puţin avizaţi cu lumea presei: aşa se numesc ediţiile de probă ale unei publicaţii, care sunt pregătite ca teste până la lansarea oficială. De la articole de fond, anchete, până la ştiri de coloană, rubrica de horoscop, drepturi la replică, totul e inventat.
STOP!
„Numărul zero”, un semnal de alarmă cu privire la degradarea morală a presei
Pot accepta ideea că într-o perioadă în care presa trăieşte o criză atât de profundă în toată lumea (nu doar în România) s-ar găsi ziarişti care să lucreze la o publicaţie care nu există. În fond, toţi avem rate şi facturi de plătit, familii de întreţinut… Dar cum sună şantajul pe care îl practică patronul unei publicaţii fantomă pe care o finanţează timp de un an? “Auzi, dacă nu primesc nu ştiu ce funcţie politică, o să te distrug în ziarul meu care nu există pe piaţă?!!!!!!!”.
Bun, mi-am spus, poate ar trebui să citesc această parte într-o cheie satirică, nu s-o iau ad litteram. În fond, scopul lui Eco e să tragă semnale de alarmă cu privire la degradarea din punct de vedere moral a presei care transformă nimicul în senzaţional şi minciuna în realitate, la faptul că mulţi ziarişti cedează din laşitate sau comoditate în faţa presiunilor patronatului, că mass-media uneori nu numai că-şi uită rolul, dar chiar se pretează la manipulări groteşti, devenind complice maşinaţiunilor politice. Cu toate acestea sunt de acord.
Nu m-a convins deloc Eco
Însă nu m-a convins deloc felul în care o face Eco. Chiar cred că pentru a realiza o satiră de succes trebuie înainte de toate să cunoşti foarte bine subiectul în cauză, altfel rişti să cazi în ridicol.
Conştientă de faptul că pot fi acuzată că pic în capcana de a nu discerne între realitate şi ficţiune vă dau un exemplu concret care m-a deranjat în romanul lui Eco. La un moment dat, ziariştilor de la publicaţia fantomă li se cere să-si imagineze că primesc un drept la replică la un articol plin de minciuni. Doar că ei nu numai că nu retractează sau măcar să corecteze informaţiile publicate anterior, dar scriu un alt material în care îl iau peste picior pe cel care a semnat dreptul la replică.
De ce nu cred în „Numărul zero”?
Bun, ironia lui Eco la adresa presei e evidentă, dreptul la replică prezentat de el e un text parodic chiar reuşit, dar… DAR! Eu am digerat experimentul cu mare greutate dintr-un motiv extrem de simplu: drepturile la replică pe care le primesc ziarele nu se fac aşa… pe genunchi, lăsându-te pe tine, cel ultragiat de vreun articol mincinos, la cheremul peniţei/tastaturii jurnaliştilor.
Ele vin de obicei de la o casă de avocatură, îţi înşiră toate articolele de lege pe care le-ai încalcat cu acel material, îţi precizează clar ce se doreşte de la publicaţia respectivă (retractare/scuze/precizare/ etc etc) şi se menţionează extrem de direct şi care ar fi repercusiunile în caz că alegi să nu dai doi bani pe ditamai dosarul avocăţesc. În aceste condiţii, un ziarist care déjà a publicat numai minciuni despre o persoană publică alege să-şi bată joc în continuare de ea?!
De aceea zic, pentru mine cel puţin, Umberto Eco pică testul realităţii în cazul în care a vrut să prezinte viaţa într-o redacţie. Îmi creează senzaţia că nu a lucrat vreodată CU ADEVĂRAT într-un astfel de loc. Iar în cazul în care totul se vrea o satiră, atunci întrebarea mea e: ce anume ironizează? O lume a jurnaliştilor… imaginară?
Să trecem la conspiraţii…
Suntem bombardaţi cu nume, organizaţii, enumerări de ani şi fapte
M-am aplecat cu nerăbdare asupra părţii în care unul din aşa-zişii jurnalişti dă din întâmplare peste un subiect care pare real şi de senzaţie: o conspiratie care are în centru felul în care a murit Benito Mussolini. Şi m-am pregătit pentru aerul de magie şi mister care încă mă mai urmareşte când îmi amintesc de “Numele trandafirului” deşi am citit acest roman cu foarte-foarte mult timp în urmă. Ce dezamăgire!
Pe măsură ce conspiraţia se dezvăluie suntem pur si simplu bombardaţi cu nume, organizaţii, enumerări de ani şi fapte care te duc cu gândul mai degrabă la teza de doctorat a unui istoric decât la creaţia unui romancier celebru pentru misterele din cărţile sale. Recunosc că istoria politică a Italiei îmi este destul de străină, poate un cititor mai avizat va primi cu alte sentimente aceste pagini – eu m-am surprins însă de câteva ori gata să sar peste ele, ceea ce nu suport să fac.
Cine a scris cu adevărat “Numele trandafirului”?
Am auzit sau am citit undeva, nu mai ştiu, o glumă despre acest roman al lui Umberto Eco: în spiritul conspiraţiilor şi misterelor atât de dragi scriitorului italian, lumea se întreabă acum cine a scris cu adevărat “Numele trandafirului”. Că nu pare să fie deloc aceeaşi persoană cu cel care semnează “Numărul zero”. Probabil ne va lămuri Dan Brown în următoarea lui carte.
Mi se pare o glumă atât de tristă…
