Autor: Toni Morrison
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Art
Anul apariției: 2014
Traducere: Virgil Stanciu
Fără să fiu neapărat o panseluţă (bine, nu mă duce la doctor, că acolo leşin sigur), am manifestat de când mă ştiu o sensibilitate aparte când a venit vorba de sclavie, în general, şi de cea a negrilor, în special. „Coliba unchiului Tom” n-am uitat-o nici până azi, deşi a trecut o viaţă de om de când am citit-o. „Pe aripile vântului” mi-a creat mai degrabă un soi de iritare pentru că prea plângea toată suflarea cititorilor în batiste din cauza poveştii de dragoste, în timp ce aproape nimeni nu-i băga în seamă pe negri. Filmul „Amistad” mi-a provocat dureri de stomac, iar „12 ani de sclavie” l-am dus cu mare greutate până la capăt. Asta ca să dau numai câteva exemple arhicunoscute…
„Preaiubita” lui Toni Morrison este însă mult mai dură decât tot ce-am citit/am văzut pana acum şi aceasta pentru că detalii cumplite din suferinţele sclavilor sunt transmise de autoarea aceasta incredibilă pe cel mai blând ton cu putinţă, ceea ce creează un efect atât de contrastant încât eu am terminat „Preaiubita” într-o stare de totală bulversare.
„Preaiubita” are la bază un caz real
Romanul are la bază un caz real: Margaret Garner, o tânără de culoare, şi-a ucis fiica deoarece a considerat că viaţa “de dincolo” este de preferat uneia petrecute în sclavie. Iar Morrison îşi imaginează în „Preaiubita” o continuare a poveştii lui Margaret (care devine în carte Sethe) la aproape 20 de distanţă de la cumplitul moment.
Acum femeia ar trebui să se poata bucura, în sfârşit, de libertatea câştigată după Războiul Civil American, dar…
Paradoxal, pe Sethe trecerea timpului nu o depărtează de teribila alegere din tinereţe. Starea de linişte care îi înconjoară gesturile mărunte de zi cu zi se face ţăndări la prima amintire răscolită, la prima figura familiară care îi bate la uşă. Trecutul dureros se rostogoleşte în calmul aparent al prezentului, iar detalii oribile din perioada petrecută la Dulcea Casa (!!!), ferma la care Sethe a fost sclavă aproape toată viaţa ei, se amestecă cu gesturile stângace de tandreţe pe care Paul D. le încearcă acum faţă de femeia aceasta care i-a bântuit tot timpul visele.
O piatră simplă de mormânt pe care e trecut un singur cuvânt: „Preaiubita”
Sethe are, la rândul ei, proprii demoni care o torturează şi cărora trebuie să le dea socoteală, căci spiritul fiicei ucise nu poate fi liniştit de o piatră simplă de mormânt pe care e trecut un singur cuvânt: „Preaiubita” (atât şi-a permis mama, după ce şi-a vândut trupul, din tot epitaful la care visa pentru bebeluşul ei).
Prin urmare, copilul care a murit fără să fi apucat să primească un nume o bântuie pe Sethe şi pe copiii care au trăit şi nu e nimic copilăresc, înduioşător sau emoţionant în felul în care bietul suflet îşi urlă durerea şi neputinţa şi trece din lumea “de dincolo” în lumea noastră în căutarea unei răzbunări pline de răutate, într-o scenă în care realismul se îmbină atât de bine cu fantasticul încât la un moment dat nu mai ştii efectiv ce citeşti!
Tortura psihică la care sunt supuse personajele romanului, în frunte cu Sethe, este egalată de suferinţele fizice îndurate în trecut. Cu toată sinceritatea îţi spun că eu nu deţin în vocabularul personal – şi, vorba aceea, am pretenţia că e destul de bogat – un cuvânt care să cuprindă oroarea pe care am simţit-o atunci când am înţeles ce-mi descria mie acolo Morrison în paragrafe aparent inofensive.
Despre „Preaiubita”: „Cartea aceasta cumplită e ca un cântec de leagăn”
Violurile la care sunt supuşi femeile şi bărbaţii deopotrivă, desenul în formă de arbore de pe spatele lui Sethe care este, de fapt, rezultatul biciurilor zilnice, fierul cu care sunt străpunse şi încleştate gurile sclavilor prea vorbăreţi, imaginaţia de care dau dovadă stăpânii când vor să-şi pedepsească şi să-şi ucidă sclavii în măcelul care a urmat după ce aceştia au încercat să evadeze de pe plantaţie… În acest moment nu-mi vine în minte nicio altă carte în care umanitatea să fie pusă la zid şi arătată cu degetul în metafore atât de gingaşe şi de duioase încât te cutremuri. „Cartea aceasta cumplită e ca un cântec de leagăn” – spunea, la un moment dat, cineva şi nu pot să fiu decât de acord cu această opinie.
Nu doar contrastul între idee şi formă te va bulversa la „Preaiubita”. În romanul lui Morrison timpul curge după reguli proprii, înnodând, tăind şi legând iar firul narativ, aşa încât mă văd obligată să te avertizez că la prima clipire de neatenţie, rişti să te încurci foarte tare. Până şi eu am ajuns la cele 5 stele entuziasmate după un început de carte în care m-am tot foit, fâţâindu-mă prin casă şi deschizând volumul în momente diferite ale zile, vânând efectiv starea potrivită pentru a-l citi şi căutând cheia care să-mi deschidă uşa scriiturii atât de ermetice a lui Morrison.
În „Preaiubita”, monologurile personajelor se amestecă unele cu altele
Monologurile personajelor se amestecă unele cu altele şi recunosc că m-am întors de câteva ori din drum ca să verific „cine vorbeşte”. Din când în când apar schimburi de replici extrem de telegrafice, fără regulamentarele liniuţe de dialog, de ai impresia că citeşti o poezie (culmea, mai şi rimează din când în când). În plus, ai pagini întregi fără niciun semn de punctuaţie. Apoi, din unele fraze LIPSESC CUVINTE, semnalizate de spaţii goale de-ţi vine să iei creionul şi să le completezi, până te prinzi ca paragrafele se pot citi bine mersi şi fără ele.
Prin urmare, să spui că lui Morrison îi plac experimentele literare devine aproape truism… Dar dacă te pregăteşti emoţional şi mental pentru un astfel de volum, care te va provoca pe absolut toate palierele posibile… sau dacă eşti un cititor/o cititoare cu experienţă care îi primeşte cu braţele deschise pe scriitorii care forţează limitele literaturii, atunci nu mă va mira să aud că, atunci când ai citit ultimul cuvânt al romanului (care este chiar „Preaiubita”), ai exclamat: „Doamne, ce carte!”. Aşa cum am făcut eu…
Ce-am scris când am început să citesc „Preaiubita”
(Dacă şi după textul de mai jos în care risc să mă fac grav de râs, o să rămâi alături de noi, atunci înseamnă că ne leagă o chimie incredibilă. Sau că-ţi place la nebunie sinceritatea. Ceea ce, pentru mine, presupune acelaşi lucru.)
Până în urmă cu vreo câteva luni, în capul meu era o varză totală când venea vorba de Toni Morrison. Fără să citesc vreun roman al său, fără să caut nici cea mai mică informaţie pe google, într-unul dintre acele renghiuri pe care ţi le joacă mintea eram aproape convinsă că Toni Morrison e:
1…. Bărbat.
2…. Alb (mă rog, caucazian, că aşa au luat-o razna aspectele astea politically correct că ţi-e şi frică să strănuţi lângă o persoană cu tenul mai închis la culoare de frică să nu înceapă să urle că e discriminat)
3…. Cântăreţ (da, ştiu, vai!, mi-e aşa ruşine!!!!).
Nu mă întreba de unde, cum, de ce eram sigură de cele trei puncte mai sus prezentate. Habar n-am, cu subconştientul nu te joci chit că el se joacă întruna cu mintea ta. Dacă încerc acum o glumă de psihanaliză, bănuiesc că, în capul meu, Toni Morrison = Jim Morrison… şi dacă Bob Dylan a luat Nobelul pentru literatură (LI-TE-RA-TU-RĂ, da?, putem spune acest cuvânt pe silabe, vă rog? Mulţumesc), atunci de ce Jim nu şi-ar schimba prenumele ca să scrie şi el cărţi de succes?! Cam aşa cred că s-au înlănţuit argumentele de mi-a dat ca rezultat… „un cântăreţ”.
Prin urmare, când am deschis „Preaiubita”, aproape că mi-a scăpat volumul din mână! Femeie….??!!!!!!!!!!! De culoare?!!!!!!!!!! Scriitoare-scriitoare?!!!!
O, Doamne…
