“Și, deodată, cineva bate la ușă” de Etgar Keret – Ana are carti!

“Și, deodată, cineva bate la ușă” de Etgar Keret

Nu-mi plac povestirile. Cred că sunt o păcăleală, că n-ar trebui publicate vreodată, ci ar trebui să rămână undeva într-un caiet de idei al scriitorului, la care el să se întoarcă pentru a le dezvolta când o avea mai multă inspirație. Iar dacă n-are, să rămână acolo ca balast.

Nu-mi plac povestirile, când încerci să mă expediezi după câteva pagini mai rău mă enervez și simt că m-ai prostit, că te-ai plictisit și m-ai lăsat baltă pentru că aveai ceva mai bun de făcut, nu știu, un serial pe netflix, un drum la prieteni sau poate ai rămas fără pâine și-ai plecat să cumperi.

Nu-mi plac povestirile, ce-i sub nuvelă e irosire de timp pentru mine și prostituție din partea autorului; mi-ai dat un î din începutul, cuprinsul și încheierea pe care am învățat la școală că le are orice carte, nu pot să mă mulțumesc cu asta, cum aș putea?, și nu înțeleg cum naiba tu, scriitor faimos, lăudat, îndrăgit, ai putut permite asta? A, uitasem, ai facturi de plătit.

Nu-mi plac povestirile și nu eram pregătită pentru ele când am deschis cartea. E drept, scrie (mic) pe copertă, chiar sub titlu, povestiri, dar uneori văd detaliile și-mi scapă ansamblul, alteori e invers, iar de această dată a fost alteori. Plus că-s mioapă.

„Și, deodată, cineva bate la ușă”. Iar eu, ca proasta, deschid.

Nu-mi plac povestirile și n-aș fi bănuit că am să ajung vreodată să-i dau lui Keret două stele, dar la câte mi s-au răsturnat în ultima vreme, încă un piedestal prăbușit nu mă impresionează mai mult decât nisipul aruncat de mâțe din litieră cu talentul unor campioni olimpici. O să dau cu mătura peste această experiență și o să trec la o carte cu întindere serioasă.

Dar până atunci… deodată, cineva bate la ușă. Iar eu, ca proasta, deschid.

Și mă las, în primă fază, vrăjită, pentru că nu prima povestire, care a inspirat titlul cărții, ci a doua e absolut fascinantă. Lieland, pe care dacă vei fi tentat s-o citești “nemțește”, n-o face, e “lailend”, chiar asta e, ținutul minciunii sau minciunilor, o lume în care minciunile noastre prind viață și e imposibil, pe măsură ce citești, să nu începi să te inventariezi, să vezi câte ai spus, când și de ce, cât de gogonate sau de nevinovate au fost, dacă și cât și câți ai rănit cu ele și ce formă ar lua scornelile rostogolite de pe buzele tale în Lieland-ul lui Keret…

Pentru că în acest ținut bizar și trist, în care mincinosul Robbie ajunge ca printr-o vizuină de iepure, se află și cățelul pe care el a mințit că l-a scos de sub roțile unei mașini, paralizat, și unchiul inventat, ciung și orb de-un ochi al unei colege de birou, și cumnata lui (tot inventată), bătută de soțul violent, și pisoii fătați, chipurile, la ușa lui…

Te-ai învoit/ justificat vreodată spunând că ți s-a îmbolnăvit bunica? Bunica bolnavă ar fi acolo. Sau că ai fost martor la un accident grav? Victimele s-ar materializa in Lieland. Că ai avut inundație, că și-a rupt ăla micuʼ piciorul, că… ți-a mâncat pisica tema? Toate astea s-ar întâmpla cu adevărat în Lieland și-ți garantez că oricât de mincinos ai fi, o zi, două tot te vei abține de la astfel de derapaje, după ce vei fi citit povestirea lui Keret.

„Și, deodată, cineva bate la ușă” conţine şi o “povestire” de două rânduri și jumătate!!!

Entuziasmul meu s-a curmat însă brusc și la fel de brusc a dispărut senzația că aceasta ar putea fi cartea care să-mi schimbe părerea despre povestiri. Pentru că restul istorioarelor… Da, am gustat ironiile, fine sau directe, la adresa societății moderne și a apucăturilor sau deciziilor noastre greșite, a consecințelor deciziilor noastre greșite, a fobiilor și a obsesiilor pe care le purtăm cu noi din copilărie ori le dezvoltăm pe parcursul vieții, a piedicilor pe care singuri ni le punem, a slăbiciunii noastre și a prostiei. Dar jur că nu am rămas cu nimic memorabil de pe urma acestei lecturi, care se estompează pe zi ce trece.

Ba mai mult, am avut senzația, în repetate rânduri, că mă/ne ia la mișto. Pe modelul: azi n-am știut ce să mai scriu, dar mă presează editura să livrez și atunci… orice îmi trece prin cap aștern pe hârtie! Există în carte o “povestire” de două rânduri și jumătate – ingenioasă metodă de-a umple o pagină, nu? -, povestea unui hemoroid (!!!) și, întinsă pe două pagini, înșiruirea obiectelor din buzunarele sale, cu o tentativă de explicație pentru unele dintre ele…

Bomboana pe coliva dezamăgirii mele? Laudele unor genii ca Salman Rushdie (“Un scriitor nemaipomenit… cum nu e altul printre cei pe care-i știu. Vocea noii generații”), Amos Oz (“Povestirile lui Keret sunt intense, comice, pline de forță și de intuiție și în același timp profunde, tragice, tulburătoare”) și Jonathan Safran Foer (“Cea mai bună carte de până acum a lui Keret”). Dacă Rushdie are o scuză, căci se referă la întreaga operă a lui Keret, nu pot să nu mă întreb: ceilalți doi ce au băut/fumat/prizat?

p.s. N-am o memorie fabuloasă ca a Anei, dar nici într-atât de scurtă încât să nu-mi amintesc că unui alt volum de Keret, “Șapte ani buni”, i-am dat 5 stele, deși e tot de povestiri (spre rușinea mea, acum am descoperit, dând căutare pe google, că omul doar asta scrie!). Diferența este că acolo povestirile nu doar că au ceva în comun (sunt amintiri și întâmplări primii 7 ani din viața copilului său), dar sunt și inspirate, unice și atât de amuzante, încât am mai cumpărat două exemplare, după ce am citit cartea, și le-am făcut cadou! În cazul “Și, deodată, cineva bate la ușă”, ai senzația că intri într-un butic cu de toate de prin anii ʼ90: marfă multă, ieftină și proastă.

p.p.s. În atenția editurii, dacă e cineva de la Humanitas pe fază: aveți acolo un redactor ori corector care consideră că “amândorura” e forma corectă, nu amândurora. Vedeți la pagina 185, la finalul povestirii “Viață suplimentară”. Cu plăcere 😊

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI (ebook) sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate