Autor: Jane Austen
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Corint
Anul apariției: 2018
Traducere: Alexandru Macovescu
Slăbiciunea mea pentru Jane Austen a apărut târziu. În facultate, singura reacţie mai de Doamne ajută pe care mi-o provocau romanele ei era o combinaţie între un oftat exasperat şi o privire disperată spre orarul unde cursurile de literatură engleză păreau că se înmiiseră de când o studiam pe Jane Austen. Eram atât de plictisită de eroinele ei care mi se păreau fade, mieunate & leşinate, încât dădusem iama în seria Stephen King a fratelui meu, ca să compensez cu nişte horror de calitate romanele scorţoase ale englezoaicei.
Mulţi ani au trecut apoi până să redeschid o carte semnată Jane Austen şi multe se schimbaseră între timp – şi în jurul meu, şi în mine. Ana cea răzvrătită din facultate începuse să bată uşor uşor în retragere în faţa feminismului de rit nou, care confunda independenţa sexului-să-zicem-slab 🙂 cu o masculinizare accelerată, cu o agresivitate verbală şi chiar fizică şi cu o dorinţă exacerbată a femeilor de a decide şi de a domina în cuplu. Sinceră sa fiu, descopeream ca între mine şi femeia modernă legătura începuse să se subţieze tot mai mult. Şi mai descopeream că Jane Austen e o scriitoare colosală, doar s-o citeşti la vârsta potrivită!
Recunosc că până şi pe mine mă surprinde introducerea la această recenzie, care sună mai degrabă a manifest, departe de stilul lejer în care ne-am obişnuit să discutăm despre cărţi pe blogul nostru. Însă în timp ce reciteam acum romanul “Persuasiune” m-am surprins de atâtea ori comparând femeia din trecut cu cea care a ajuns astăzi încât mi-a fost evidentă tema articolului meu de astăzi.
Anne din “Persuasiune” de Jane Austen, cel mai şarmant observator al erei pre-victoriene
Anne Elliot, personajul principal din “Persuasiune”, nu este cea mai frumoasă eroină a lui Jane Austen. Nici cea mai tânără, nici cea mai ambiţioasă, nici măcar cea mai amuzantă. Însa priveşte cu atâta onestitate (şi un pic de ironie dulce-amăruie) lumea care o înconjoară încât devine poate cel mai şarmant observator al erei pre-victoriene în care se desfăşoară romanele lui Austen.
Îndrăgostită în adolescenţă de Frederick Wentworth, cu care chiar se şi logodeşte, Anne îşi vede visul de fericire spulberat după ce intervenţia familiei o convinge că tânărul marinar e mult prea sărac pentru a-i oferi mariajul liniştit pentru care o tânără de condiţia ei fusese educată şi pregătită toată viaţa.
Odată alungat pretendentul ghinionist, Anne avea însă să descopere că acesta a plecat cu tot cu inima ei… Şi chiar dacă înţelege rapid greşeala uriaşă în care au aruncat-o societatea şi propriul simţ al datoriei filiale, tânăra nu mai poate repara nimic, având în vedere că Wentworth îşi îneacă amarul în vreunul dintre oceanele îndepărtate ale lumii.
Anne va alege singurătatea
Anne va alege prin urmare singurătatea, refuzând încercările ulterioare de apropiere din partea bărbaţilor, oricât de potenţi financiar ar fi fost aceştia. La începutul secolului al XIX-lea când a-ţi asculta sentimentele era, în cel mai bun caz, o chestiune de prost gust atâta timp cât nu urmai pas cu pas toate etichetele şi uzanţele, Anne face FIX cum simte că e mai bine pentru ea. Însă rebeliunea îi este atât de graţioasă şi de lipsită de orice exagerare, încât în loc să provoace vreun scandal îi determină pe toţi cei din jur să o ocolească jenaţi pe ciudăţenia asta de fată 🙂 . Adică exact ceea ce-şi dorea eroina noastră…
Viaţa mai degrabă aridă şi izolată, cu care Anne deja se împăcase sufleteşte, este dată complet peste cap de apariţia lui Wentworth a cărui reîntoarcere acasă are efectul unei tornade pentru tânăra noastră. La fel de singur ca fosta lui logodnică, cu sufletul la fel de ciobit ca al ei, dar cu o stare financiară spectaculoasă…
Vor reuşi cei doi să reîmpletească toate firele care i-au legat în urmă cu 8 ani? Sau este prea târziu pentru ei? … Pentru puţinii/puţinele dintre voi care nu cunosc deznodământul acestui roman o să mă opresc aici cu dezvăluirile… şi o să mă întorc la Anne.
„Noi nu vă uităm pe voi, bărbaţii, aşa cum ne uitaţi voi pe noi„
“Noi nu vă uităm pe voi, bărbaţii, aşa cum ne uitaţi voi pe noi. Poate e mai degrabă soarta noastră decât meritul vostru. Nu putem face altfel. Noi stăm liniştite acasă, între patru pereţi, de aceea ne obsedează sentimentele. Voi aveţi o profesie, ţeluri, tot felul de treburi pentru care trebuie să ieşiţi în lume, sunteţi mereu ocupaţi, aşa că n-aveţi timp de altele”.
Anne este condamnată să-şi petreacă timpul “între patru pereţi” – ai ei sau ai unor familii prietene. De aici admiră, fără să se tăvalească revoltată, libertatea bărbaţilor de a face… orice. De a pleca oriunde şi de a veni oricând. De a munci sau de a sta. De a se bate în numele unui ideal sau doar de pamplesir. De a bea, de a fuma sau de a se abţine de la orice viciu. În timp ce bărbaţii actionează, femeile aşteaptă… În timp ce bărbaţii muncesc, femeile simt… În timp ce ei se ocupă de lucrurile exterioare, în sarcina sexului sentimental cad sentimentele… Și cumva, paradoxal sau nu, surprinzător au ba, lucrul acesta este chiar OK! Şi în viziunea Annei din secolul al XIX-lea, şi în viziunea Anei(arecarti) din zilele noastre.
Scrisoarea pe care Wentworth i-o scrie lui Anne este doborâtor de frumoasă
Să ne înţelegem… Aproape totul mă desparte de personajul lui Jane Austen. Atât de multe încât dublarea consoanei “n” în prenumele pe care îl purtăm mai degrabă ne apropie decât ne diferenţiază. Însă stridenţele de origine feministă care ne înconjoară azi şi care uneori, duse la extrem, transformă chipuri graţioase în unele de-a dreptul hâde mă fac să privesc cu mai multă simpatie spre “rebelele” atât de nuanţate de acum două secole.
Societatea acelor timpuri considera că o tânără nu poate decide pentru ea însăşi, fiind condamnată la un rol decorativ de către figurile masculine din jurul său. Însă Anne găseşte o modalitate atât de elegantă şi de fină de a-şi clama independenţa şi de a-şi dovedi inteligenţa, încât nu pot decât să regret că femeile acestea au dispărut cu totul sau sunt pe cale de dispariţie. Azi, când atâtea femei parcă nu-şi doresc altceva decât să fie bărbaţi, Anne şi cele asemenea ei ar fi reuşit să echilibreze balanţa.
P.S. Știu că le-am dezamăgit pe cititoarele romantice care şi-ar fi dorit s-o las mai moale cu femeia de ieri & de azi şi ar fi preferat să scriu mai mult despre idila dintre Anne si Wentworth. Așa că îmi redeschid recenzia ca să mai adaug un lucru! Scrisoarea pe care căpitanul nostru i-o trimite fostei sale logodnice este UNA DINTRE CELE MAI EMOŢIONANTE pe care le-am citit vreodată. Abruptă, masculină, bolovănoasă, fără niciun pic de fineţe, dar doborâtor de frumoasă! Nu avem pe blog atâtea steluţe câte ar merita!
Ce-am scris când am început să citesc “Persuasiune” de Jane Austen
Dacă ai văzut filmul “Casa de lângă lac”, sper că ai aceleaşi două probleme ca şi mine, ca să nu mă simt prost pe aici. 1. Tu ai înţeles finalul? Te-ai prins cum reuşesc să se întâlnească Sandra Bullock şi Keanu Reeves?!!!! De vreme ce pe ei îi desparte o distanţă… temporală, trăind la câţiva ani unul de celălalt, cum ajung să se pupe pe malul lacului?!!!
Şi 2… Consideri ca şi mine că romanul “Persuasiune” al lui Jane Austen, după care e înnebunit personajul Sandrei Bullock, e mult subapreciat?! Apărut postum, după ce “Mândrie şi prejudecată” monopolizase practic toate luminile rampei, “Persuasiune” a fost nevoit, după părerea mea, să strălucească în întuneric. Şi… a reuşit!
Acum că filmul mi-a reamintit de carte, mă apuc s-o re-re-recitesc şi, de dragul blogului nostru, sper să mai strălucească o dată.
