Autor: Truman Capote
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Arthur
Anul apariției: 2016
Traducere: Const. Popescu
Nici nu mai ştiu pe unde m-am împiedicat prima dată de titlul acesta: „O amintire de Crăciun” de Truman Capote. Ce-mi amintesc însă este că… a strălucit. Am simţit un fior pe şira spinării (ceea ce la mine e semn de carte de stele 🙂 !) , iar din degete jur că mi-au țâşnit scântei de nerăbdare să pun mai repede mâna pe ea. Aşa că mi-am comandat-o, am început s-o citesc, pusesem chiar cap la cap şi câteva fraze pentru rubrica noastră de pe blog, „Ce citim acum”, când… S-A TERMINAT CARTEA!!! CUM?!!!!
După un prim moment de stupoare, a urmat unul de revoltă la adresa lui Capote (Dar chiar nu putea să scrie mai mult?!!! Îi cădeau degetele cu care bătea la maşina de scris?) şi, tristă şi neconsolată, am recitit cartea şi i-am admirat din nou desenele. DE DOUĂ ORI! O dată în română, o dată în engleză (că nu cred că am apucat să te informez, mi-am luat ediţia ilustrată bilingvă). Şi de fiecare dată cu lacrimi în ochi…
„O amintire de Crăciun” este o carte foarte tristă 🙁
Aşa că ţi-o spun de la bun început, ca să n-avem vorbe: este una dintre cele mai triste cărţi de Crăciun pe care le-am citit în viaţa mea!
Culmea!, povestea prieteniei neobişnuite dintre un băieţel şi o bătrânică, deşi emoţionantă, nu are în ea nuanţe ATÂT DE cutremurătoare care să justifice smiorcăiala mea de la primele pagini. Dar cumva simţi/înţelegi/bănuieşti că în pregătirile lor de Crăciun pline de zâmbete se ascunde promisiunea unui final trist. Care final vine exact cu veştile proaste pentru care te-au pregătit fiecare virgulă şi apostrof… Ceea ce, desigur, nu-l face mai suportabil.
Şi, fără să vreau, m-am dus cu gândul la „Colind de Crăciun” al lui Charles Dickens care deşi plin de fantome înspăimântătoare, din lanţuri zornăitoare, şi de detalii cumplite despre sărăcia în care se zbat personajele nuvelei, nu te lasă nicio clipă să crezi că punctul final nu va aduce cu el bucuria strălucitoare care învăluie sărbătoarea de Crăciun. În general, dar nu şi la Capote în particular.
Multe, foarte multe prăjituri cu fructe 🙂
Buddy este un băieţel de 7 ani pe care soarta l-a adus să locuiască împreună cu o verişoară care poartă cu o naturaleţe cuceritoare pe chip riduri de bătrâneţe şi zâmbete de copilărie. În prietenia lor atât de improbabilă au primit-o şi pe Queenie, o căţeluşă tare curajoasă care a ieşit învingătoare şi din lupta cu o boală cumplită, şi din întâlnirea cu doi şerpi cu clopoţei.
Pentru simpatica gaşcă sărbătoarea de Crăciun este cel mai important moment al anului, iar pregătirile pentru ea încep… la sfârşitul lunii noiembrie, cu prăjiturile cu fructe. Multe, foarte multe prăjituri cu fructe pe care chiar ei le gătesc, din sărăcia lor, pentru a le expedia prin poştă unor necunoscuţi aleşi după cele mai neaşteptate criterii – de la oameni pe care îi admiră (chiar şi preşedintele Roosevelt primeşte de la ei o astfel de prăjitură 🙂 ) până la călători întâlniţi pe drum absolut întâmplător, dar pe care i-au simţit aproape de sufletele lor.
Cei doi prieteni abia reuşesc să pună deoparte câţiva bănuţi
Expresia „din sărăcia lor” nu apare acolo aşa… de florile mărului – că tot vorbeam de fructe. Pentru sărbătoarea de Crăciun cei doi abia reuşesc să pună deoparte câţiva bănuţi din „diverse ocupaţii”. De exemplu, participă la orice concurs se ţine în vecinătate – indiferent ce li se cere să facă. Au deschis un muzeu de monstruozităţi… cu un singur exponat: un pui de găină cu trei picioare pentru care toţi vecinii au plătit bilet să-l vadă. Din păcate, moartea unicei atracţii principale a dus şi la închiderea muzeului.
La cinematograf merge doar Buddy pentru că, spune prietena lui, „la vârsta mea trebuie să-mi menajez ochii. Când o să se coboare Domnul, vreau să-l văd ca lumea”. Iar, pe timpul verii, omoară muştele vecinilor, primind câte un cent pentru fiecare „victimă” – „Ce-i drept, nu era o muncă de care să fim totuşi mândri”.
Fericirea adevărată o găseşti în propriul suflet şi nu în portofel
Deci, cam atât de săraci sunt eroii noştri. Şi cu toate acestea Crăciunul lor, sub crengile bradului pe care singuri şi l-au tăiat şi care e înfrumuseţat cu podoabe pe care singuri şi le-au făcut, e… magic.
Căci cei doi prieteni, pe care îi uneşte faptul că nimeni nu-i iubeşte şi nu-i doreşte în preajmă, au descoperit că fericirea adevărată o găseşti în propriul suflet şi nu în portofel… În propriul cămin şi nu în vitrinele strălucitoare ale magazinelor…
Astăzi, când a fost nevoie de un virus nenorocit ca fiecare dintre noi să-şi întoarcă privirea spre sine, această bijuterie autobiografică (Truman este chiar Buddy, iar bătrânica din nuvela lui este verişoara în compania căreia a crescut), coborâtă din vremurile de odinioară, este mai actuală ca oricând.
P.S. Pentru că nu vreau să ne despărţim într-o notă de tristeţe, vreau să-ţi povestesc şi momentul în care Buddy şi prietena lui m-au făcut să râd. Îngrijoraţi că suma de 13 dolari pe care reuşiseră să o pună deoparte pentru Crăciun le va aduce ghinion („Numărul 13 o să omoare pe cineva. Pentru nimic în lume nu m-aş da jos din pat într-o zi de 13”, e categorică bătrâna), cei doi… aruncă un bănuţ pe fereastră. La propriu. Ce dacă sunt singurii lor bani?!!!, decât să aibă 13 dolari mai bine mai taie din ei 🙂 !
Truman Capote – povestea reală a unui băieţel pe care părinţii nu l-au mai vrut
Prin 1930, pe vremea când era doar un băieţel, Truman Capote (pe numele său real, Truman Streckfus Persons) este abandonat la divorţul părinţilor în casa unor mătuşi din statul Alabama. Aici puştiul leagă o prietenie cu totul neobişnuită cu una dintre verişoarele lui mai în vârstă, Sook Faulk, iar în jurul legăturii lor atât de preţioase îsi va construi mai târziu autorul nuvelele pline de nostalgie, „O amintire de Crăciun” și „Oaspetele din Ziua Recunoștinței”.
Ca fapt divers, printre copiii cu care se joacă în acea perioadă se află şi Harper Lee, cea care va scrie „Să ucizi o pasăre cântătoare” şi care-i va deveni prietenă pe viaţă, ajutându-l, peste ani, să-şi facă documentarea pentru cumplitul roman, „Cu sânge rece”.
Din păcate, din biografia lui Capote (pe care cred că realizezi că m-am repezit s-o studiez după ce am citit minunăţia de “amintire de Crăciun”) aflu că mama lui a decis, după câţiva ani în care nu a dat niciun semn de viaţă, să-i confişte această copilărie miraculoasă şi să-l smulgă de lângă Sook pentru a-l târî după ea şi după noul ei soţ în New York. Nu va trece însă mult timp şi se va plictisi din nou de băiat pe care îl va trimite pachet la o şcoală privată, cu profil militar şi cu reguli pe măsură.
„Când o să creşti mare, o să mai fim prieteni?”
Fragment din „O amintire de Crăciun”:
“În după-amiaza Crăciunului, ne chinuim să adunăm cinci cenţi şi ne ducem la măcelar să-i cumpărăm lui Queenie darul tradiţional, un os de vacă numai bun de ros. Osul, învelit în hârtie colorată, e cocoţat sus în pom, lângă steaua de argint. Queenie ştie. Se ghemuieşte la piciorul pomului şi se holbează în sus, hipnotizată de lăcomie. Când vine vremea să mergem la culcare, refuză să se clintească. Şi eu trec prin aceleaşi emoţii. Dau la o parte cu piciorul cuverturile şi sucesc perna, de parcă ar fi o noapte fierbinte de vară. Undeva se aude un cocoş, dar chemarea lui e falsă, căci soarele se află încă de cealaltă parte a lumii.
– Buddy, nu dormi?, mă strigă prietena mea din camera de alături.
Peste o clipă şade pe patul meu. În mâna ţine o lumânare.
– Nu pot să dorm deloc, zice ea. Mintea îmi fuge ca argintul viu, sare ca un iepure. Buddy, crezi că doamna Roosevelt o să servească prăjitura noastră la cină?
Ne ghemuim în pat şi îmi strânge mâna tare, ca şi cum mi-ar spune „te iubesc”.
– Parcă aveai mâna mult mai mică. Nu-mi place deloc să te văd crescând. Când o să creşti mare, o să mai fim prieteni?
O încredinţez că vom fi întotdeauna.
– Sunt tare necăjită, Buddy. Am vrut atât de mult să-ţi dau o bicicletă. Am încercat să-mi vând broşa pe care mi-a dat-o tata. Buddy… Ezită, ca şi cum ar fi fost stingherită. Ţi-am mai făcut un zmeu.
Atunci îi mărturisesc că şi eu i-am făcut unul. Ne bufneşte râsul.”
