Autor: Luis Sepulveda
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2002
Traducere: Irina Dogaru
Nu cred că există iubitor de cărţi care să nu tresară emoţionat atunci când face cunoştinţă cu “Bătrânul care citea romane de dragoste”.
Căci Antonio José Bolívar, personajul principal al primului roman scris de Luis Sepulveda, este un văduv a cărui plăcere vinovată sunt poveştile de amor. Chiar dacă le desluşeşte cu mare greutate pentru că nici de citit nu prea ştie (de scris nici nu se pune problema!), nici nu există vreo mare legătură între scenele descrise în cărţi şi viaţa pe care el o duce în satul izolat din mijlocul pădurii amazoniene.
Antonio José Bolívar Proano ştia să citească, dar nu ştia să scrie. (…) Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, pentru a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc.
Bătrânul care citea romane de dragoste… nu citea chiar orice roman 🙂
Antonio nu doar că depăşeşte cu nonşalanţă toate aceste oprelişti care altora li s-ar putea părea de netrecut. Dar are păreri foarte clare despre cum trebuie să fie o carte ca el să-i permit accesul în coliba sa de trestie:
– Ţi-am adus două cărţi.
Bătrânului îi sclipiră ochii.
— De dragoste?
Dentistul dădu aprobator din cap. Antonio José Bolívar citea romane de dragoste şi, cu fiecare călătorie a sa, dentistul îi aducea provizii pentru lectură.
— Sunt triste? întreba bătrânul.
— Să plângi cu sughiţuri, nu alta, îl asigura dentistul.
— Cu oameni care se iubesc de-adevăratelea?
— Aşa cum nimeni altcineva n-a mai iubit vreodată.
— Suferă mult?
— Aproape că n-am mai putut să suport, răspundea dentistul.
Însă doctorul Rubicundo Loachamin nu citea romanele. Când bătrânul îi ceruse hatârul de a-i aduce ceva de citit, indicând foarte clar preferinţele sale – suferinţe, iubiri tragice şi finaluri fericite – dentistul simţise că se confrunta cu o sarcină greu de dus la îndeplinire.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Cărţile nu sunt doar un refugiu pentru imaginaţia lui Antonio în faţa unei lumi a sălbaticilor şi a sălbăticiunilor, pe care cel care odinioară era poreclit chiar Vânătorul ajunge s-o cunoască atât de bine în explorările sale. El găseşte în ele şi o alinare în faţa trecerii timpului, căci odată cu înaintarea în vârstă, tot mai puţine sunt lucrurile pe care el le mai poate face (şi care să-i şi ofere un dram de plăcere).
Ştia să citească. Aceasta fusese descoperirea cea mai însemnată din viaţa lui. Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească.
Bătrânul care citea romane de dragoste era şi cel mai experimentat vânător din zonă
Însa varianta unei “pensii” liniştite, fie ea şi într-un sătuc pierdut din jungla tropicală, se spulberă în momentul în care o femelă jaguar începe să semene moarte printre localnici. Desigur, Antonio este poate cel mai experimentat vânător din zonă. Mai ales după anii petrecuţi în tribul shuarilor, care aproape că-l adoptaseră şi care îi împărtăşiseră tot ce ştiau ei despre pădure şi animalele ei.
Prin urmare, este solicitat să facă parte dintr-o adevărată trupă de intervenţie al cărei scop este uciderea felinei, lucru care-l răscoleşte profund. Căci Antonio nu doar că este obişnuit să respecte şi să iubească viaţa indiferent sub ce formă îi apare în cale. Dar înţelege perfect şi dorinţa de răzbunare a femelei care şi-a văzut puii şi masculul măcelăriţi de oamenii pe care azi îi vânează. În final, bătrânul se va trezi într-o confruntare solitară cu fiara, într-o scenă de o frumuseţe răvăşitoare.
Este femela jaguar adevărata fiară din acest micro roman?
Însă este femela jaguar adevărata fiară din acest micro roman? Sunt shuarii adevăraţii sălbatici ai lui Sepulveda?
Sau răul suprem este provocat, paradoxal, de oamenii “civilizaţi”? Prin confruntările lor sălbatice cu natura şi prin dispreţul arătat tradiţiilor şi superstiţiilor locale, turiştii, coloniştii şi căutătorii de aur pun în pericol chiar existenţa pădurii cu tot ecosistemul său.
Răspunsul este evident.
Soseau tot mai mulţi colonişti (…) Odată cu venirea lor, pătrunsese şi alcoolul, care nu mai era consumat la ritualuri, şi prin urmare provoca degradarea celor mai slabi. Dar mai cu seamă sporise numărul căutătorilor de aur, o adevărată pacoste, oameni lipsiţi de scrupule, veniţi din toate colţurile lumii, fără alt ţel decât înavuţirea fulgerătoare. (…) Mai erau şi străinii veniţi de la instalaţiile petrolifere. Soseau în grupuri gălăgioase, aducând cu ei arme suficiente pentru un batalion întreg, şi pătrundeau în pădure cu gândul de a ucide tot ce le ieşea în cale. Îşi revărsau cruzimea asupra tigrilor, fără a ţine seama că unii dintre ei erau pui sau femele însărcinate şi, mai târziu, înainte de a părăsi acele meleaguri, se fotografiau alături de zecile de piei jupuite.
De ce am scăzut o steluţă cărţii
Paginile ecologico-angajante ale lui Sepulveda, care s-a implicat şi în viaţa reală în foarte multe proiecte de protejare a mediului înconjurător, sunt singurul motiv pentru care scad o steluţă titlului. Şi nu pentru că ar fi cumva mai prost scrise decât restul cărţii (pentru că nu sunt!). Sau pentru că nu aş înţelege cât de vital este pentru viitorul planetei acest tip de initiaţive (pentru că înţeleg!).
Ci doar pentru că, aşa cum am mai spus-o şi AICI, în calitate de fată născută şi crescută la oraş, în mijlocul betoanelor, nu sunt străbătută de vreun fior special atunci când mă trezesc în mijlocul naturii. Ba chiar acesta este un aspect pe care îl evit cu încăpăţânare. Mai mult, codrul mi se pare un loc mai degrabă periculos decât poetic, iar la o drumeţie pe munţii patriei cred că o să mă mai încumet doar sub ameninţarea unei macete (că tot suntem în zonă!).
Prin urmare, cred că o să mă înţelegi dacă o să-ţi spun că pe mine paginile acelea m-au cam plictisit. Eu abia aşteptam să revenim la Antonio şi la pasiunea lui emoţionantă pentru romanele “ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor. “
Nişte imagini de-a dreptul răscolitoare
După cum am menţionat, cărticica nu are nici măcar 200 de pagini. Însă pe cât este Sepulveda de zgârcit cu numărul de cuvinte, pe atât de atent se dovedeşte în alegerea lor. Căci scriitorul pare să-şi fi construit un limbaj simplu şi direct bazându-se pe cele mai puternice cuvinte din dicţionar. Rezultatul? Nişte imagini de-a dreptul răscolitoare, care te însoţesc mult timp după ce dai ultima pagină. Nu întâmplător unul dintre scriitorii lui preferaţi era Kafka, iar pentru a-l putea citi în original Sepulveda a fost în stare să înveţe la perfecţie limba germană!
Lumea lui Sepulveda este la fel de puţin complicată şi de clară după cum îi este şi scriitura. Alb şi negru (şi, desigur, mult, foarte mult verde 🙂 ), personaje pozitive şi negative, roluri bine delimitate, fără răsturnări de situaţie sau metamorfoze uluitoare.
Prin urmare, dacă din citatele alese de mine Antonio te-a cucerit deja şi eşti gata oricând să participi la un marş “verde“ , dă-i o şansă “Bătrânului care citea romane de dragoste“. Oricum, cartea este atât de scurtă şi se citeşte atât de uşor încât nici măcar nu o sa apuci să-ţi dai seama că nu ţi-a plăcut 🙂 . Deşi nu cred că va fi cazul…
Ce-am scris când am început să citesc “Bătrânul care citea romane de dragoste”
În aprilie 2020, scriitorul chilian Luis Sepulveda murea într-un spital din nordul Spaniei. Fusese internat acolo după ce s-a îmbolnăvit de COVID.
Când am aflat atunci trista veste, mi-am amintit de unul dintre titlurile lui, “Bătrânul care citea romane de dragoste”, care îşi aştepta, săracu’, recenzia de nici nu mai ştiu câtă vreme. Ruşinată, mi-am promis să o scriu imediat, dar… avea să treacă ceva timp până să mă apuc efectiv de treabă.
Cu speranţa că Sepulveda, de acolo de unde este, mă va ierta, mă apuc să rasfoiesc puţin cărticica (e foarte foarte subţire!), ca să-mi împrospătez memoria, şi ma întorc cu recenzia.
Până atunci, îţi mai spun doar că literatura sud-americană nu mi-e chiar străină, mai ales că un an de zile am studiat-o la un mod extrem de riguros şi de sistematic, după cum ne impusese profu’ în facultate 🙂 .
(Şi la atâţia ani distanţă rămân la părerea mea: Mario Vargas Llosa e tăticul lor, al tuturor 🙂 )
Însă pe Sepulveda l-am descoperit absolut întâmplător şi destul de recent, când, pregătindu-mă pentru o călătorie destul de complicată, am luat din raft cea mai subţire carte posibilă, că mi-era clar că timp de citit n-o să prea am. M-am îndrăgostit pe loc de titlul de pe copertă şi m-am gândit că nu m-ar deranja absolut deloc ca într-o bună zi eu să fiu “Băbuţa care citeşte romane de dragoste” 🙂 .
Revin.
