Un manuscris misterios şi neterminat este trimis unei edituri spre o eventuală publicare. În el se vorbeşte atât de detaliat despre o crimă reală petrecută cu 25 de ani înainte încât agentul literar care are bafta să-l primească e gata să se transforme într-un adevărat detectiv pentru a da de paginile lipsă. Pentru că doar ele vor dezvălui identitatea celui care l-a ucis pe faimosul profesor de la Princeton, Joseph Wieder.
(Încep cu un AVERTISMENT ca să n-avem discuţii! În “recenzia” la “Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne îmi încalc promisiunea şi îţi spun inclusiv cum se termină cartea. Bineînţeles că o fac argumentat, dar dacă eşti genul de cititor/cititoare care urăşte spoilerele, treci, te rog, la alt text de pe blogul nostru)
La data publicării sale, “Criminal: Coward” a fost apreciat drept unul dintre cele mai bune comicsuri din 2006. Acum, în 2016, este considerat unul dintre cele mai bune comicsuri realizate VREODATĂ, un adevărat clasic, iar autorii lui sunt regii neîncoronați ai crime & noir comics.
Deci… ce-a fumat Ștefan Agopian, că vreau și eu?! 🙂 Glumă, glumă, dar pe bune, cred că trebuie să fii “pe iarbă” sau bine înmuiat în vin ca să-ți iasă așa ceva!!! Dacă-mi ceri să-ți spun concret și pe scurt despre ce e cartea asta, n-am să pot. De fapt, pe scurt cred c-aș putea. Partea cu concretețea e problematică.
Așa începe „Foamea” de Knut Hamsun: “Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui…”
M-am liniştit: romanul lui Bogdan Hrib, “Patimile doamnei ministru”, mi-a răspuns la două întrebări despre care nici nu ştiam că mă frământă 🙂 .
„Hai, dă-o naibii, nu-i poţi face asta bietei femei!”… Aşa am ţinut-o toată cartea!!!
„Am rămas complet singur la periferia existenței mele. Nu mai am unde merge, dar nici unde mă întoarce. Aici e capătul lumii. Lumea se oprește aici. Și încremenești.”
Cam asta mi s-a întâmplat mie când am dat ultima pagină din “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”: am încremenit.
Când eram puști, una dintre dilemele existențiale era: “Cine e mai tare: Stallone sau Van Damme?” Răspunsul l-am aflat mult mai târziu atunci când am văzut filmul “Eroi de sacrificiu 2” unde Stallone șterge pe jos cu Van Damme. De atunci am crezut ca am scăpat de acest tip de întrebare, însă m-am înșelat.
Mai este relevantă după 30 de ani?
Absolut. Surpriza colosală este că umorul și inventivitatea lui Kirill Bulîciov nu au îmbătrânit deloc; cartea este la fel de savuroasă și de proaspătă ca la prima lectură.
Cui se adresează această carte?
Atât copiilor care vor aventuri intergalactice, cât și adulților nostalgici care vor să redescopere bucuria pură a lecturii și un stil literar plin de har.
Ce face acest volum special?
Alisa Selezneva. Este un personaj feminin atipic: deșteaptă, dezinvoltă și cu o capacitate fantastică de a-și face prieteni printre brontozauri, marțieni sau „șușănei”.
Merită căutată prin anticariate?
Fără nicio îndoială. În peisajul actual al literaturii pentru copii, rar găsești ceva care să combine atât de reușit umorul inteligent, absurdul și spiritul de aventură.
Dacă te întrebi cum reușește o fetiță să îmblânzească un brontozaur sau să se certe cu o ambasadă marțiană, te invit să descoperi universul lui Bulîciov în recenzia de mai jos.
“Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist se întorc”. Așa scrie pe coperta a patra a volumului “Prizonieră în pânza de păianjen” de David Lagercrantz.
Încep cu un memo către Ana (îl fac public, că poate așa se mișcă lucrurile 🙂 ): avem mare nevoie de jumătățile de stele!!! I-aș fi dat lui Foer 4,5 pentru “Totul este iluminat”, că merită mai mult de 4, dar nu chiar 5 (exact cum am simțit că ar fi trebuit să fac și la “Cum vrea Dumnezeu” a lui Ammaniti). Mă simt puțin vinovată când rotunjesc în minus, dar nici în plus nu pot s-o fac. Iar dacă alții pot cu jumătăți – de stele, nu de măsură 🙂 -, noi de ce nu putem???
Philip K. Dick este unul dintre scriitorii mei preferați. De la traducerea în limba română a titlului “Visează androizii oi electrice?” și până acum am citit cam tot ce a apărut la noi, indiferent dacă a fost vorba de romane sau de nuvelele publicate în revistele “Anticipația” și “Jurnalul SF”.
De fiecare dată când o să mai aud/o să mai citesc un comentariu negativ la adresa vreunui titlu al lui Mircea Cărtărescu, voi pune imediat întrebarea: “Dar Enciclopedia zmeilor ai citit-o?”. Pentru că privind retrospectiv, de la începuturile acestui blog e cartea care mi-a provocat cea mai mare surpriză.