“Patimile doamnei ministru” de Bogdan Hrib – Ana are carti!
Patimile doamnei ministru - foto

“Patimile doamnei ministru” de Bogdan Hrib

patimile-doamnei-ministru

M-am liniştit: romanul lui Bogdan Hrib, “Patimile doamnei ministru”, mi-a răspuns la două întrebări despre care nici nu ştiam că mă frământă :) .

  1. Ce fac foştii spioni atunci când ies la pensie?
  2. Poţi să fii un spion serios dacă te cheamă… Stelică Munteanu? :)

Aşa că sper că nu te vei supăra pe mine dacă îmi voi construi “recenzia” FIX pe răspunsurile la aceste întrebări, încercând să fac tot posibilul să nu-ţi dezvălui prea multe detalii din carte. Nu de alta, dar când e vorba de volume de gen, eu urăsc recenziile/prezentările/promovările care îmi povestesc acţiunea cap-coadă. Îmi taie tot cheful de lectură!

Prin urmare…

Ce fac foştii spioni atunci când ies la pensie?

Păi, aia e!, că… nu ies… niciodată! OK, poate nu mai sunt atât de agili ca în tinereţe, poate nu-şi mai ţin 24 din 24 mâna pe pistol (sau…în fine, pe ce-o ţin spionii), acum ocupându-se de lucruri mult mai paşnice, poate sunt mai obosiţi, prăfuiţi şi plictisiţi (şi nu poţi să nu-i înţelegi)… Dar când trecutul îi ajunge din urmă (mai ales că în cazul lor socotelile nu sunt niciodată încheiate!), găsesc resursele necesare să-i ofere lui Bogdan Hrib un roman mistery&thriller FOARTE BUN.

Ţi-am spus încă de când am început să citesc cartea că eu nu sunt familiarizată nici cu seria, nici cu personajele (doar cu autorul ce-am apucat “să socializez” prin intermediul blogului). Prin urmare, n-am nici cea mai vagă idee de unde a pornit totul, cum au evoluat personajele, cum s-au dezvoltat şi rezolvat intrigile ş.a.m.d.

Însă ştii ceva?

Nu-mi pare rău deloc. Pentru că, în absenţa tuturor acestor informaţii, romanul “Patimile doamnei ministru”, care se poate citi bine mersi şi de sine stătător, a fost ca o gură de aer proaspăt în literatura de profil, plină de James Bondzi moderni, dotaţi cu tehnologie împrumutată parcă din romanele SF ale lui Oliver şi cu un succes uluitor la doamne şi domnisoare indiferent de naţionalitate, vârstă sau… gabarit.

Spionii lui Hrib, plini de riduri şi de dureri de şale, se plimbă prin Europa zilelor noastre ca la ei acasă, uşor năuciţi de apariţia unor personaje din trecut sau de consecinţele unor fapte nesăbuite ale tinereţii care îi lovesc exact când le era… liniştea mai dragă.  Nu sunt nişte superbătăuşi şi dacă au avut vreodată abilităţi de combat sau dacă au fost nişte trăgători de elită, asta numai cel care a citit şi restul titlurilor din serie ştie… că sigur în romanul acesta NU ai parte de aşa ceva.

În schimb, printre crime, explozii şi atentate, încearcă să lege la loc iţele care au format, pe vremea Războiului Rece, reţeaua de spioni (unii dubli sau tripli sau… care lucrau pentru absolut toată lumea, câtă vreme asta le asigura supravieţuirea) la nivelul întregii Europe. Personaje pe care cei care au citit şi romanele anterioare din serie le cunosc deja apar o dată la câteva pagini (mă rog, unele ca să moară alte câteva pagini mai târziu), iar avalanşa aceasta de întâmplari din prezent combinată cu amintiri din trecut îi oferă lui Hrib prilejul de a croşeta pe marginea istoriei celei de-a doua jumătăţi a secolului XX cu o uşurinţă fantastică.

Ca doar nu degeaba e jurnalist la bază (şi dornic să-şi păstreze promisiunea pe care ţi-o face încă din subtitlul romanului – “Istoriile care nu există se pot inventa”), Hrib ia evenimente şi personalităţi ale istoriei REALE şi le amestecă cu momente de ficţiune, reuşind un carusel din care te dai jos la final cu inima în gât: moartea unui personaj feminin – care mie chiar îmi plăcea :( – în timpul cutremurului din ’77, intersectarea altuia cu Ceauşescu, fuga lui Pacepa care a declanşat jihadul asupra spionilor lui Hrib trimişi cu diverse misiuni de autorităţile comuniste în toată lumea, asta ca să dau doar câteva exemple…

Poţi să fii un spion serios dacă te cheamă… Stelică Munteanu? :)

Când mi-au căzut ochii prima dată pe numele lui m-a umflat râsul… Pentru ca apoi, pe măsură ce avansam cu lectura, Stelică Munteanu să mă facă să-mi regret aerul de superioritate.

Nu e nimic de râs în viaţa pe care personajul care dă numele întregii serii încearcă să şi-o construiască departe de… pac-pac şi bum-bum. Împovărat de problemele financiare pe care le are cu editura pe care o conduce, confruntându-se cu acţiunile de-a dreptul absurde ale Poliţiei economice, iubindu-şi soţia care lucrează la Londra şi preocupat de fiica sa, cu care ţine legătura mai mult pe skype, Stelian Munteanu e hărţuit de foşti camarazi… sau de prieteni din trecut cu care înţeleg ca a trecut prin aventuri fabuloase… sau de autorităţile din zilele noastre. Toţi dorind acelaşi lucru: să-l arunce din nou în ”marele joc” şi să lămurească misterul execuţiei unui spion român, retras de ani buni din activitate taman la Copenhaga şi care părea să se bucure de cel mai preţios dar pentru cei din tagma lui: uitarea.

Mai oftând, mai strângând din dinţi, Stelică se apucă de treabă pentru a descoperi că lumea nu s-a schimbat cine ştie ce: comunismul o fi căzut, dar obiceiurile de pe vremea lui mor greu, serviciile secrete s-or fi modernizat, dar spionii “old school” tot ce-au învăţat fac, iar în televiziunile tabloide de azi par să se fi refugiat urmaşii securiştilor de odinioară, având în vedere metodele pe care le folosesc în goana dupa audienţă.

Dincolo de acţiune (alertă, care te ţine în priză până la final), dincolo de amestecul cuceritor de realitate şi ficţiune, dincolo de personajele construite “la detaliu” (şi care mi-au plăcut enorm… cu o singură excepţie, despre care îţi voi spune imediat), mai există un motiv pentru care eu cred că vei pune mâna pe carte în fiecare moment al tău liber, dornic(ă) să te lămureşti ce e cu crima, ce e cu Stelică, ce e cu … tot. E vorba de scriitura lui Hrib, pentru care l-am lăudat şi la “Ultima fotografie” – dinamică, firească, fără zorzoane inutile, fără fraze alambicate, aşa cum trebuie “să curgă”, după părerea mea, un astfel de roman.

Singurul motiv pentru care nu acord 5 stele titlului este… exact “doamna ministru” din titlu. Dacă mi-ai mai citit şi alte “recenzii”, ştii deja că eu am oroare de mâţe cu vocea tremurândă, la marginea pateticului şi în pragul leşinului (mă rog, doamna ministru CHIAR leşină la un moment dat, taman în braţele eroului nostru, ce convenabil!, cu care se mai făţâise anterior ba prin alte ţări, ba pe la o lansare, ba printr-o cameră de hotel… unde nu se întâmplă nimic! – păi, ce-am facut, măi, Stelică?). Neputând să empatizez niciun moment cu ea – DAR NICIUN PIC!, n-am văzut aşa ceva!!! -, am regretat sincer că are un rol atât de important în roman.

 

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

“The beginning of a beautiful friendship” între anaarecarti.ro şi Bogdan Hrib… n-a început, de fapt, chiar atât de bine.

De vină a fost “Ultima fotografie”, SINGURUL său roman de dragoste. SINGURUL! Îţi dai seama ce baftă?!!! Şi pentru mine, care nu mă dau deloc în vânt după titlurile de gen, dar şi pentru Bogdan Hrib, care e apreciat, în primul rând, pentru creaţiile sale… crime/thriller/mistery!

După cele trei stele acordate, eu mi-am zis: “Gata, nu mai vrea să audă de noi!”.

Dar ce să vezi?! Nu numai că a vrut să ne (mai) auzim, dar ne-a aruncat din nou mânuşa provocării trimiţându-ne spre “recenzare” “Patimile doamnei ministru”, ultimul său roman publicat şi cel care încheie, înţeleg, thriller-seria “Stelian Munteanu”.

Eu nu am citit niciunul dintre cele patru volume care îl preced pe cel de faţă, dar având în vedere că ne aflăm într-o zonă muuuult mai pe gustul meu mă îndrept cu “Patimile doamnei ministru” spre canapea mult mai relaxată, fără să-mi fac griji că… voi pătimi :) .

 

Facebook Comments

Leave a Reply