“La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor” de Haruki Murakami – Ana are carti!

“La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor” de Haruki Murakami

„Am rămas complet singur la periferia existenței mele. Nu mai am unde merge, dar nici unde mă întoarce. Aici e capătul lumii. Lumea se oprește aici. Și încremenești.”

Cam asta mi s-a întâmplat mie când am dat ultima pagină din “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”: am încremenit.

…..

Când vrea Murakami să te ia capul… păi, să ştii că-i reuşeşte de minune!

Ok, după ce am tot dat târcoale calculatorului, îndemnându-mă să apuc “recenzia” aceasta de undeva (de oriunde!), îţi spun sincer că mă văd pusă în faţa unei duble provocări: o carte aproape imposibil de rezumat şi nişte sentimente aproape imposibil de redat. Exact ca atunci când încerci să povesteşti un vis – nimic nu se leagă, deşi în capul tău scenele sunt încă vii, şi parcă şi vocabularul ţi-a sărăcit brusc, de faci eforturi să nu pari total nearticulat(ă).

Dar voi încerca…

Două lumi diferite, care ţi se dezvăluie pas cu pas, în paralel, sunt descrise în capitole alternative în romanul lui Murakami, iar titlul, oricât de neobişnuit ţi s-ar părea, conţine de fapt numele lor.

“În ţara aspră a minunilor”, Japonia zilelor noastre serveşte ca fundal pentru povestea unui bărbat, care, supus unor experimente complicate, ajunge la performanţa de a face nişte calcule atât de alambicate în minte… că eu n-am înţeles NIMIC din ele! Angajat ca asistent de un savant bătrân şi genial care trăieşte în subteran, vânat de nişte creaturi absolut dezgustătoare numite “Întunegri”, dar şi de reprezentanţii companiei pentru care a servit drept cobai, hărţuit, nu doar sexual, de simpatica nepoată a omului de ştiinţă, care e pur şi simplu înnebunită după culoarea roz, bărbatul va ajunge să înţeleagă, în final, că între el şi ceilalţi ghinionişti supuşi cumplitelor experimente nu e decât o diferenţă de timp. El e singurul care a trăit mai mult… Dar nu cu mult…

“La capătul lumii” reprezintă, de fapt, un oraş înconjurat de ziduri, din care evadarea e imposibilă. Bărbatul care ajunge aici (fără să ştie cum, când şi de ce) va descoperi o lume în care oamenii rămân fără suflete odată ce li se taie… umbra, pentru că într-un astfel de loc nu mai au nevoie de ea (îţi spun sincer că scena în care Paznicul oraşului îi separă, pur şi simplu, umbra de corp pe mine m-a durut fizic!). De fapt, cei “naufragiaţi” la capătul lumii nu mai au nevoie nici de instrumente muzicale, nici de mâncăruri şi băuturi sofisticate, nici de haine la modă. Şi nici de emoţie, iubire sau amintiri (ceea ce m-a dus cu gândul imediat la lumea extraordinar de asemănătoare din romanul lui Coetzee, “Copilăria lui Isus”)! Nu trebuie decât să muncească, protagonistului nostru revenindu-i sarcina de a lucra la bibliotecă unde citeşte vise din… cranii de unicorni. Iar recompensa este… viaţa eternă!

Că există o legatură între cele două lumi devine evident undeva în a doua jumătate a cărţii, dar abia finalul va aranja, într-o avalanşă de emoţii, toate elementele unui puzzle pe care recunosc că am fost disperată să-l rezolv de la primele rânduri.

Comparaţia cu visul de la începutul “recenziei” mi-a venit mânuşă: pentru că “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor” este, după părerea mea, dincolo de accentele de SF, roman poliţist, alegorie şi “literatură magică”, un vis în totalitate – oricât am încercat, n-am putut să-mi dau seama care dintre cele două lumi este CU ADEVĂRAT cea reală. Probabil pentru că amândouă sunt la fel de FANTASTICE.  Sau poate pentru că, în ceea ce mă priveşte, visele şi unicornii de la “capătul lumii”, deşi uşor sinistre, mi s-au părut mult mai aproape de realitate decât toate calculele şi calculatoarele din “ţara aspră a minunilor”.

Şi aici cred că intervine geniul lui Murakami, care se plimbă haihui şi nonşalant în romanul său prin mintea umană: fiecare cititor îşi va alege şi îşi va construi, ajutat de propria-i imaginaţie , tărâmul care i se pare că i se potriveşte. Dar pentru asta va trebui să-şi înţeleagă propria atitudine în faţa vieţii (şi a morţii) şi să-şi înfrunte propriile coşmaruri (căci, păstrând jocul metaforei, ce-ai prefera: să rămâi fără umbră sau să te alerge de colo colo un “întunegru”?). Că romanul multistratificat al lui Murakami te pune pe gânduri e puţin spus…

În plus, visul se dezvoltă uşor şi curge fără sincope până la ultima pagină şi datorită faptului că niciunul dintre personajele cărţii NU ARE NUME – aspect de care am devenit conştientă, incredibil!, abia când am dat să mă apuc de “recenzie”.

În tot acest univers al aparenţelor, un lucru e cert: în “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor” îl ai pe Murakami total, cap-coadă, în fiecare cuvânt, în fiecare virgulă. Dacă n-ai citit nimic scris de el, e cartea potrivită cu care să începi, după părerea mea: fie te vei îndrăgosti de japonezul acesta şi va fi PE VIAŢĂ!, fie vei da cu ea de toţi pereţii şi îi vei spune un “adio şi n-am cuvinte”.

În ceea ce mă priveşte, eu… o voi mai reciti cel puţin o dată.

Şi pentru că mă săcâie teribil afirmaţia unui critic literar peste care am dat întâmplător cu ceva vreme în urmă, dar pe care, clar, n-am uitat-o nici până astăzi, conform căreia preferatul meu nu primeşte Nobelul pentru că nu e suficient de… profund (vedea-l-aş “citind” toată viaţa din Bob Dylan pe autorul acestei inepţii!), iată încă vreo câteva citate din “superficialul” de Murakami:

“Adevărul este de fapt o noţiune abstractă ce se foloseşte doar în situaţii extreme, deşi noi vrem ca acest concept să cuprindă totul.”

 “Gândeşte-te bine! E foarte important. Dacă poţi crede, indiferent despre ce e vorba, înseamnă că ai o părticică de suflet care lucrează în sensul ăsta. Înţelegi? Când spui că poţi crede, înseamnă că eşti capabilă să laşi loc dezamăgirilor. De la dezamăgiri se ajunge la trădare şi de acolo la disperare. Cam aşa ceva îţi oferă sufletul. Ai suflet?”

“Deci ce-am pierdut? O mulţime de lucruri. Dacă ar fi să le aştern pe hârtie, aş umple probabil un caiet studenţesc. Lucruri care la vremea respectivă nu mi s-au părut importante, care mi-au adus necazuri, dar şi reversul lor. Am pierdut oameni, obiecte, sentimente. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aş spune că existenţa mea a fost o gaură simbolică într-un buzunar, pe care nu ştiu cum aş putea-o drege cu acul şi aţa.”

 

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

la-capatul-lumii-si-in-tara-aspra-a-minunilor-foto

Despre pasiunea mea pentru Haruki Murakami am scris aici atât de des, că ai avea tot dreptul să oftezi exasperat(ă) dacă aş lua-o de la capăt.

Prin urmare, în cel mai scurt text pe care l-am postat vreodată la rubrica “Ce citim acum”, îţi spun că în acest moment sunt cu “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor” în mâini, pentru că: a. “În noapte” şi b. Bob Dylan.

Plus că Allende mi-a amintit de grupul meu de excepţie. Şi nici nu mai am răbdare până va fi tradusă la noi următoarea carte a lui Murakami.

…Hai că iar mă lungesc!

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI 

Alege varianta potrivită pentru tine!

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate