Autor: Ştefan Agopian
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 1993
Traducere:
Deci… ce-a fumat Ștefan Agopian, că vreau și eu?! 🙂 Glumă, glumă, dar pe bune, cred că trebuie să fii “pe iarbă” sau bine înmuiat în vin ca să-ți iasă așa ceva!!! Dacă-mi ceri să-ți spun concret și pe scurt despre ce e cartea asta, n-am să pot. De fapt, pe scurt cred c-aș putea. Partea cu concretețea e problematică.
“Manualul întîmplărilor” este, printre altele, o carte despre lene. Jur, “respiră” personajele astea o lene atât de… densă, că simți că ți se transmite 🙂 ! E un elogiu adus pierderii timpului, dar într-o manieră amuzantă și nemaintâlnită.
“Eroii” cărții sunt Marin Ioan, zis și Ioan Geograful, și Armeanul Zadic, doi prieteni care trec prin nonaventuri bizare, poartă dialoguri halucinante și întâlnesc creaturi fantastice. Nimic, absolut nimic din ce li se întâmplă celor doi nu are noimă, nu urmează logica și firescul, ci pare, mai degrabă, a avea mersul săltat și fantastic al lucrurilor din vis, unde absurdul pare la locul lui și faptele se leagă într-un mod care depășește înțelegerea noastră.
Dacă nu cauți un cu totul alt fel de scriere și faci pace cu bizarul înmulțit cu 100 din paginile cărții, vei descoperi cu plăcere niște expresii pur și simplu frumoase și niște alăturări de cuvinte atât de improbabile, încât va trebui să le iei ca atare și să te bucuri de ele fără a te chinui să le cauți sensuri ascunse. Nu e o carte pentru cei cu frământări filosofice, ci una menită să-ți descrețească fruntea și să-ți aștearnă pe chip cel mai larg zâmbet posibil.
Și pentru că îmi este imposibil să dau amănunte din carte fără să simt că-i știrbesc farmecul, am să mă limitez la a reda niște citate, zic eu, reprezentative pentru întreg.
“Marin Ioan, dascălul, nu le dădu atenție. Culese un taler noroit cu Maria Tereza pe el, grăsana aia, și câțiva sfanți, numai că talerul era ciupit bine pe muchii și asta îl amărî de tot. As fi vrut un taler din ăsta nou și nu bont încă, cu Franțiscus, noul împărat peste Austrii și alte țări. Apoi îl scutură pe Armean, trezindu-l. (…) Armeanul Zadic se trezi și culese câteva broaște moleșite de pe el, apoi se sculă, dar nu ca oricare, ci mai întâi în patru labe, și stând o vreme așa, nici el nu știa de ce, doar stătea și nu se gândea la nimic în șanțul ăla puturos, apoi se culcă la loc. Ioan Marin, geograf adică, se gândi la cât de mare e lumea și cât de puțin este el și la sfârșit.”
“Armeanul se sculă, luă un blid de cositor aruncat într-un colț și puse cele trei bucăți de carne în el. Ioan începuse deja să curețe usturoiul și un miros plăcut le gâdilă nările și le schimbă gândurile triste de le-or fi avut.
Trebuiră să întrerupă o vreme, fiindcă veniră patru gealați cu priviri de oameni nedormiți și îi bătură până se plictisiră, îi lăsară leșinați într-un colț și plecară.
Primul se trezi Ioan. Nu-și aducea aminte unde este, așa că îl întrebă pe Armean. Vocea lui Ioan îl hotărî pe Armean să deschidă un ochi uriaș de-l avea în mijlocul frunții ca un ciclop. Clipi nedumerit din ochiul acela și spuse:
– Nu știu, bre!
Încercă să-și pună ochii la loc, o vreme, da nu reuși. Dintr-o parte, Ioan spuse:
– “Cei ce au o boală potrivită cu constituția și vârsta lor, precum și cu anotimpul, sunt mai puțin primejduiți”, dar asta nu-l liniști pe Armean. (…)
Răsfirându-se printre pietrele zidului se ivi un păsăroi în fața privirilor lor.
– Cine-i, bre, păsăroiul ăsta?, întrebă Armeanul într-o doară.
Păsăroiul se așeză în fața lor turcește și îi privi cu milă.
– Sunt păsăroiul Ulise!, spuse într-o vreme și-și adună aripile a călătorie.”
“Și tocmai când se cuibări mai bine, picioarele îi fură dezvelite și dintre ele se arătă, jigărit, un mic diavol, înveșmântat ca un războinic și cu un coif pe cap, care spuse răstit, cu o voce pițigăiată:
– Nu te mai foi, bre, atâta, că nu pot să mă odihnesc!”
Cred că ți-ai făcut o idee despre cât de zărghită e povestea imaginată de scriitor. Tocmai unicitatea ei m-a făcut să-i acord 4 stele, dar sunt conștientă că un cititor care nu gustă fantasticul absurd sau nu stă bine la capitolul imaginație o va declasa la 3 stele. Sau mai puțin.
În ce mă privește, Agopian și-a atins scopul și m-a binedispus nespus. Am găsit că împărtășesc în întregime părerea lui Petru Creția în privința celei mai bizare lecturi din ultima vreme: “Din când în când e bine să citești de câteva ori la rând «Manualul întâmplărilor», din pura bucurie pe care această carte vrăjită ți-o dă. Se află în ea mai mult decât surpriza desfătătoare a cuvintelor, decât firescul viei prezențe a unor himere, decât abisul unei erudiții exacte și zănatice, decât întâmplări fără noimă”.
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
Cartea asta are o încărcătură aparte pentru mine.
Când am ajuns acasă cu ea, tata a râs în hohote văzându-i titlul. Si-apoi, la fel făcea de fiecare dată când îi cădeau ochii pe ea, în bibliotecă. Spunea mereu că trebuie să fie ceva complet scrântit, de vreme ce poartă un astfel de titlu. El n-a apucat să se lămureasca dacă aşa este. Am să încerc s-o fac eu acum.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Alege varianta potrivită pentru tine!
