“Fortăreaţa” de Rodica Bretin – Ana are carti!
Fortareata foto

“Fortăreaţa” de Rodica Bretin

Rodica-Bretin__Fortareata__606-749-184-5-785334326076

„Hai, dă-o naibii, nu-i poţi face asta bietei femei!”Aşa am ţinut-o toată cartea!!!

Pffff!, „Fortăreaţa” Rodicăi Bretin ar trebui să poarte pe copertă un avertisment cât se poate de serios: „carte interzisă celor care suferă cu inima”.

Şi aceasta pentru că personajele feminine imaginate de scriitoare ajung prizoniere într-un adevărat iad, construit cu migală, în 8 povestiri fantastice care au fost grupate sub acest titlu şi care, spre deosebire de creaţiile lui Munro la care făceam referire atunci când am început să citesc volumul de faţă, sunt CU ADEVĂRAT horror.

Până să intru în detaliile unora dintre ele (şi o voi face pentru că merită!), vreau să-ţi atrag totuşi atenţia că, în ciuda entuziasmului meu care mi-a pus la colţ (încă o dată!) prejudecăţile legate de scriitorii autohtoni, aceasta nu e deloc o carte uşoară, oricât de familiarizat(ă) a-i fi cu titlurile de groază.

Rodica Bretin nu se mulţumeşte doar cu detaliile care mi-au ridicat părul în cap, dar scrie şi într-un stil complex de nu mai ştii dacă să închizi ochii de frică sau să-i ţii larg deschişi ca să nu ratezi vreo răsucire bruscă de condei şi să te trezeşti că priveşti totul prin ochii altui personaj sau ca să nu sari peste acel detaliu din descrierile laborioase care ar putea reprezenta cheia întregului coşmar.

Care coşmar este cu atât mai înfricoşător cu cât lumile paralele ale Rodicăi Bretin sunt… la o aruncătură de băţ, dacă pot spune aşa, în rama tabloului pe care îl admiri la o expoziţie, în grădina din spatele casei sau în… maşina din garaj.

Paradoxal, „Mireasa din grădină”, deşi, în opinia mea, cea mai cumplită dintre toate cele 8 povestiri, este preferata mea. Tânăra Milena s-a născut cu un dar extraordinar de a transforma orice grădină părăsită şi uscată într-un adevărat paradis luxuriant. Şi se va dedica într-atât sarcinii de a salva plantele unui bătrân la fel de stors de orice urmă de viaţă (că te şi miri cum de mai trăieşte!) încât va deveni… una cu ele. Scena în care Milena este capturată pe vecie de un arţar, nemafiind în stare să scoată decât “un horcăit neomenesc”, este aproape imposibil de citit. Iar şocul a lăsat locul curând revoltei căci, după condamnarea Milenei la această soartă cumplită, stăpânul decrepit al grădinii… îşi găseşte pofta de viaţă, întinerind cu fiecare vizită pe care o face copacului în care se află încastrată “mireasa sa din grădină”.

“Bătrâna doamnă” este de, fapt, o maşină de epocă ascunsă în atelierul auto al unui bărbat dezamăgit de viaţă, în general, şi de femei, în special. Automobilul se poate transforma şi el – vezi grădina de mai sus! – într-o adevărată capcană pentru orice tânără care ar beneficia de atenţia mecanicului auto mai mult de 15 minute (sau cât o dura să schimbi o bujie, să zicem, că sunt total pe dinafară în astfel de chestiuni).  Atunci când bărbatul pare să uite cine e adevărata stăpână a micului său univers, “bătrâna doamnă” se răzbună… “înghiţind-o” în motor pe amărâta pe care mecanicul o sechestrase.

Pasionată cum ţi-am spus că sunt de pictură, de acum încolo voi fi mult mai reţinută în a-mi pune întrebarea, atunci când mă aflu în faţa unui tablou vechi, “Cum ar fi dacă aş trăi în acele timpuri?”. Nu de alta, dar nu cred că-mi mai doresc să aflu atât de repede răspunsul la această întrebare după ce în “Negura”, o femeie din timpurile noastre “intră” într-un tablou şi simte pe pielea ei (la propriu!) cumplitele torturi ale Inchiziţiei.  Condamnată să rămână veşnic prizonieră într-un trecut pe care nu şi l-a dorit şi la care asistă, în ciuda ororilor pe care le trăieşte, ca la o piesă de teatru, Marianne e nevoită până la urmă să dea totul uitării: lumea din care vine, femeia care fusese, visurile pe care le avusese… pana şi numele şi-l va menţiona o singură dată pe parcursul a 40 de pagini. Şi deşi, spre deosebire de „Mireasa din grădină” sau “Bătrâna doamnă”,  finalul povestirii mi-a menajat sensibilitatea deja greu încercată fără să-mi mai ofere altă scenă imposibil de citit, îţi spun sincer că eu una nu am pentru biata Marianne nici o speranţă.

“Pasărea albă” este povestirea pe care am dus-o la capăt sperând până în ultima clipă că finalul, care începuse să devină previzibil pe undeva pe la jumătatea lecturii, va răsturna totul şi se va găsi o pedeapsă pe măsură pentru bărbatul cu mintea bolnavă care omoară femei pe care apoi le împodobeşte cu pene ca să-şi completeze colecţia de păsări împăiate. Dar, din păcate, nu a fost aşa…

Concluzionând…

Dacă nu fugi de pe canapea când vezi la televizor vreo scenă de groază, dacă o picătură de sânge nu te aduce în pragul leşinului şi dacă literatura fantastică (sau “fantasy”, că am primit reclamaţii :) ) la graniţa horror-ului e pe gustul tău, dă-i o şansă Rodicăi Bretin. A, da, şi ţine-te departe de grădinile uscate şi maşinile vechi!

 

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Cu “Fortăreaţa” de Rodica Bretin, volumul care mă însoţeşte acum la ore târzii în noapte, am în faţă atâtea provocări că nici nu ştiu de unde să încep să le număr:

  • e a doua mea încercare de când avem acest blog de a citi un volum de povestiri, după care, dacă îţi aminteşti, eu nu mă dau deloc în vânt! Unde mai pui că am încă proaspăt în memorie eşecul trăit cu “Prea multă fericire” de Alice Munro.
  • înţeleg că am de-a face cu o scriitoare din România specializată în literatura fantastică… ceea ce mi se pare extrem de riscant având în vedere cât de sus – de nici n-o mai zăresc! – a ridicat ştacheta Cărtărescu cu a sa “Enciclopedie a zmeilor”.

Să vedem…

Facebook Comments

Leave a Reply