“Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

Titlu: “Băiatul cu pijamale în dungi”
Autor: John Boyne
Câte stele i-am dat:

Editura: RAO
Anul apariției: 2013
Traducere: Lucia Ostafi-Iliescu

(Încep cu un AVERTISMENT ca să n-avem discuţii! În “recenzia” la “Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne îmi încalc promisiunea şi îţi spun inclusiv cum se termină cartea. Bineînţeles că o fac argumentat, dar dacă eşti genul de cititor/cititoare care urăşte spoilerele, treci, te rog, la alt text de pe blogul nostru)

După ce am terminat “Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne am realizat că pe-asta n-o mai păţisem!!!

Ce faci când trebuie să te apuci de o “recenzie” şi realizezi că poţi să lauzi volumul şi, în acelaşi timp, să-l desfiinţezi? Cum ieşi din situaţia asta?! Cum?!!!

Să fac două “recenzii”?

A urmat un dialog abrupt cu mine însămi (“Auzi, nu cumva ai luat-o razna şi ai început să suferi de personalitate bipolară?”). Apoi m-am sfătuit cu colega de blog, Maria (“Ce zici, să fac două “recenzii”, una de bine şi una de… vai de cartea asta?”). După ce m-am sucit şi m-am învârtit, m-am decis să-ţi explic de unde conflictul acesta imens şi să-i acord totuşi titlului 4 stele. De ce?

Pentru că dacă “Băiatul cu pijamale în dungi” te va face să te opreşti fie şi numai pentru câteva minute din tăvălugul vieţii de zi cu zi şi să reflectezi la ororile Holocaustului, să te cutremuri şi, mai ales, să-ţi şopteşti la marginea promisiunii: “Aşa ceva nu va mai fi cu putinţă niciodată”, atunci consider că volumul irlandezului John Boyne şi-a făcut datoria. Prin urmare, sunt gata să las deoparte toate cârcotelile mele (pe care le găseşti la final şi cu care pasionaţii de istorie cred că vor fi de acord).

“Băiatul cu pijamale în dungi” are 9 ani şi se mută lângă Auschwitz

“Băiatul cu pijamale în dungi” spune povestea lui Bruno, un puşti german de 9 ani, nevoit să renunţe la casa cu scara interioară pe balustrada căreia îi plăcea să alunece de la ultimul etaj până la parter şi la toţi prietenii lui din Berlin cu care avea nişte planuri de vacanţă de-a dreptul cuceritoare. El trebuie să se mute în apropierea unui loc cumplit, ale cărui grozăvii nu le înţelege. Locul respectiv este… Auschwitz, căci tatăl lui Bruno primeşte misiunea de a conduce lagărul.

De la fereastra camerei sale, Bruno zăreşte doar un gard înalt dincolo de care se află nişte oameni îmbrăcaţi în… pijamale în dungi. Niciun adult nu vrea să-i explice puştiului ce se întâmplă în ceea ce el consideră că e o… fermă. Și nici nu are prin preajmă vreun copil (cu excepţia surorii lui, şi ea la fel de neştiutoare) cu care să împărtăşească nedumeririle şi să pună la punct planuri pentru a explora acel loc misterios.

Pentru că, din păcate pentru Bruno, aceasta devine cea mai arzătoare dorinţă a lui. Să treacă de gard şi să se lămureasca odată ce e cu pijamalele acelea. Puştiul începe să viseze la această “uniformă”, mai ales că în aceeaşi ţinută se află o mulţime de copii. Frustrarea băieţelului e imensă: un gard, un simplu gard îl desparte de aventuri miraculoase şi de atâţia posibili prieteni.

Despărţiţi de sârma ghimpată, cei doi băieţi construiesc o legătură emoţionantă

Întâlnirea cu Shmuel, în timpul unei plimbări în jurul lagărului, îl umple de încântare pe Bruno. Din punctul lui de vedere, micuţul evreu are 3 calităţi uriaşe: e născut în aceeaşi zi cu el, poartă pijamaua în dungi şi se află DINCOLO de gard. Deşi despărţiţi de sârma ghimpată (şi de… o lume întreagă), cei doi băieţi construiesc din discuţiile şi întâlnirile lor aproape zilnice o legătură emoţionantă.

Bruno, care n-are nici cea mai vagă idee despre evrei şi despre situaţia cumplită în care se află aceştia, simte cumva că el şi neaşteptatul său prieten sunt diferiţi, dar nu înţelege DE CE. Mai ales că Shmuel, într-o încercare (care îţi va strânge inima) de a-l proteja pe cel care a adus un fir de normalitate într-un loc ale cărui orori eu nu cred că ni le putem imagina în totalitate, se fereşte să-i dea detalii despre ce se întâmplă în interiorul lagărului. Nici nu-i explică de ce el e atât de slab în condiţiile în care au aceeaşi vârstă sau de ce uneori apare la întâlnirea lor plin de vânătăi sau… nu apare deloc.

În cele din urmă, neastâmpărul lui Bruno va învinge. Decis să-şi ducă planul la capăt, puştiul, care vrea să se facă “explorator” atunci când va fi mare, se strecoară pe sub gard şi, cu ajutorul lui Shmuel, face rost de propria pijama în dungi. Acum explorarea poate să înceapă… Şi se va sfârşi, cutremurător, pentru ambii băieţi… în camera de gazare…

Unul dintre cele mai cumplite capitole ale istoriei este văzut din perspectiva unui băieţel

Nu m-am ferit să-ţi spun despre ce e vorba în carte pentru simplul motiv că, din punctul meu de vedere, nu acţiunea este aici miza. Ci felul în care unul dintre cele mai cumplite capitole ale istoriei este văzut din perspectiva unui puşti de 9 ani care nu înţelege la ce este, de fapt, martor. Căci nimic din tot ce ţi-am povestit mai sus nu se regăseşte cu subiect şi predicat în acest volum. John Boyne îţi vorbeşte despre Holocaust, tortură, lagăr, cameră de gazare fără a folosi NICI MĂCAR O DATĂ aceste cuvinte!

Şi nu te vei înfiora doar pentru că acolo unde Bruno vede oameni prăbuşiţi şi crede că asistă la un joc tu înţelegi că e vorba de… exterminare în masă, ci şi pentru că tot acest coşmar este înconjurat şi filtrat pe parcursul ÎNTREGII cărţi de inocenţa unui puşti pe care părinţii au facut tot posibilul să-l protejeze de realitatea plină de cruzime a acelor vremuri. Ceea ce, spre groaza lor, nu l-a salvat.

O carte scrisă într-un stil simplu, copilăresc

Atât de vagi (şi de poetice chiar, în unele momente) sunt aluziile la care apelează autorul încât recunosc că am citit de două ori capitolul care descrie moartea băieţilor. Parcă nu-mi venea să cred că am înţeles bine…

Scrisă într-un stil simplu, copilăresc, ca şi cum Bruno însuşi ar fi autorul, cartea te loveşte direct în inimă, daca accepţi jocul de-a ficţiunea, alegi să te opreşti asupra mesajului şi… nu-ţi bati capul cu inadvertenţele istorice.

Care, din păcate, sunt cu duiumul, de zici că Boyne una n-a vrut să rateze!

Prin urmare, dacă Holocaustul este un subiect care te pasionează, dacă ai citit ceva mai mult despre lagărele naziste, în general, şi despre Auschwitz, în special, atunci te rog să eviţi cartea aceasta ca să nu afli răspunsul la întrebarea de mai jos:

De ce rişti să te umple de nervi “Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne?

Pentru că nu vei crede în pretenţia autorului irlandez că Bruno, un băieţel german de 9 ani, extrem de isteţ şi cu o minte cercetătoare, al cărui tată este o persoană extrem de importantă în ierarhia trupelor SS, nu ştie ce semnifică “Heil Hitler!” şi nici cine e Führer-ul, pe care el îl numeşte Fury.

Pentru că John Boyne alege să omită (că nu pot să cred că habar nu are!, bănuiesc că şi-a făcut totuşi temele înainte să se apuce să scrie despre un subiect atât de sensibil) că gardul care înconjura Auschwitz era electrificat! Dacă Bruno l-ar fi atins – atunci când a tras de el, ca să se strecoare pe dedesubt, acolo se termina cartea! Cu atâta nonşalanţă a trecut scriitorul irlandez peste acest amănunt, că am rămas cu gura căscată. Mă înşelam eu? Rapid, căutare pe google: nu, nu, exact aşa era, E-LEC-TRI-FI-CAT!

Ai impresia că Auschwitz-ul lui Boyne nu are paznici

Pentru că ai impresia că Auschwitz-ul lui Boyne nu are paznici! Altfel nu-mi explic cum ar fi reuşit cineva să se plimbe hai-hui, de-a lungul gardului de sârmă, aşa cum o fac aproape ZILNIC, TIMP DE UN AN, Bruno şi Shmuel, unul pe afară, celălalt – în interior, fără să le atragă atenţia. Darămite să se aşeze turceşte şi să stea de vorbă cu orele despre câte în lună şi în stele!

Pentru că Auschwitz-ul lui Boyne e plin de copii, în condiţiile în care în realitate cei care nu erau ucişi imediat la sosirea în lagăr erau păstraţi numai pentru cumplitele experimente medicale.

… şi aş mai putea continua aşa cu încă vreo câteva exemple.

Însă, pentru toate motivele cu care mi-am argumentat la început alegerea celor 4 stele, eu am decis să le ignor.

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

“Am citit ce-ai scris despre Jurnalul Annei Frank. Mi-a amintit de “Băiatul cu pijamale în dungi”, îmi spune Iulia, cosmeticiana mea, la una dintre întâlnirile noastre lunare.

Am încetat de mult să mă mai las surprinsă de Iulia-cea-care-citeşte-enorm pentru care mă invidiază toate prietenele (“Numai tu puteai să dai peste o cosmeticiană pasionată de lectură!”). Dar uneori tot îi reuşeşte. Ultima oară s-a întâmplat când mi-a spus ca e tentată să se apuce de “Muntele vrăjit” pentru că îi plăcuse „recenzia” Mariei.Mă întreba ce părere am, iar eu am simţit că-mi stă mintea în loc. I-am mărturisit sincer că, în ceea ce mă priveşte, mi-am rezervat cartea pentru bătrâneţe… Apoi nici până azi n-am mai avut curajul s-o întreb pe Iulia dacă mi-a ascultat sfatul sau… Mai ştii?, mă trezesc naibii că mă dă afară din salon şi trebuie să-mi găsesc altă cosmeticiană.

Prin urmare, atunci când am auzit că volumul lui John Boyne, “Băiatul cu pijamale în dungi”, a făcut-o să plângă, am profitat de primul shopping online ca să mi-l iau.

Dacă eşti deja familiarizat(ă) cu blogul nostru, atunci ştii că eu n-am nici o problemă cu cărţile care îmi sunt recomandate… cu o condiţie: să cred în onestitatea “surselor” 🙂 . Căci sunt exasperată de prezentările unor edituri care “umflă” titlurile sau de recenziile mincinoase pe care le găsesc pe net. Şi chiar dacă ulterior mi s-a întâmplat să nu fiu de aceeaşi părere cu cea/cel care mi-a vorbit de volumul respectiv, măcar nu m-am simţit niciodată PĂCĂLITĂ.

Aşa că ia să ne lămurim noi ce e cu cartea aceasta!

Facebook Comments