Amantul japonez de Isabel Allende - recenzie
Amantul japonez

„Amantul japonez” de Isabel Allende

Amantul japonez

Ţi-am spus încă de când am început să citesc cartea că eu consider că Isabel Allende scrie bine indiferent de subiect. Însă dacă mi-ai cere să alcătuiesc un top al temelor abordate de ea, aş fi de părere că “iubirea” îi iese GE-NI-AL.

Iar “Amantul japonez” n-a făcut decât să-mi confirme părerea. Şi aceasta în condiţiile în care, doar simplificând la extrem, pot spune că avem de-a face cu un roman de dragoste.

Alma Belasco îşi trăieşte ultimii ani într-un azil din San Francisco, pe care nu şi-l pot permite decât cei cu o anume situaţie financiară. Iar Alma, care e o bătrânică senzaţională şi enigmatică, FIX pe gustul meu, nu are numai mijloacele băneşti pentru aşa ceva, dar şi un secret la care se poate întoarce oricând cu gândul şi cu fapta, acum că s-a rupt de familie, dar şi de agitaţia cotidiană.

Pe amantul japonez l-a iubit pătimaş toată viaţa

Nu o să fac nazuri în a-ţi spune că e vorba de un amant japonez pe care l-a iubit pătimaş toată viaţa – în fond titlul o dă de gol încă din primul sfert al cărţii şi nu în dezvăluirea misterului constă marele talent al lui Allende.

Ci în felul liniştit, aproape tandru, în care-ţi spune povestea unei iubiri care a început pentru Alma încă din copilărie atunci când l-a întâlnit prima dată pe Ichimei, fiul grădinarului japonez  care se ocupă de florile unchiului şi mătuşii în casa cărora ajunge după ce părinţii săi, în încercarea disperată de a o salva de Holocaust, o trimit din Polonia natală în America. Dacă atunci când e doar o puştoaică, Alma nu înţelege de ce îi caută continuu compania lui Ichimei şi de ce se tăvăleşte aproape la propriu atunci când e nevoită să se despartă de el, odată transformată într-o tânără femeie inteligentă şi rebelă, evidenţa i se impune aproape cu forţa: Ichimei e, pur si simplu, jumătatea ei!

Iubirea lor nu e nici pură şi nici simplă!

Hmmm… Trebuie să fac o corectură: acel “pur şi simplu” de mai sus mi-a tâşnit din tastatură numai pentru că dădea bine în frază. În realitate, iubirea lor nu e nici pură şi nici simplă!

Căci Alma nu are cum să conceapă viaţa alături de Ichimei, care i-a călcat pe urme tatălui său, devenind la rândul său grădinar. E obişnuită cu luxul vilei de dimensiunile unui palat în care a crescut. În plus, înclinaţiile ei artistice o fac să viseze la o viaţă plină de călătorii în capitalele culturale ale lumii. Şi, să fim serioşi, nici hotelurile insalubre, murdare şi pline de şobolani în care cei doi îşi trăiesc iubirea clandestină nu ajută cine ştie ce când e vorba de eventuale planuri comune de viitor.

Alma se va căsători cu… verişorul ei

Prin urmare, Alma se va căsători cu… verişorul ei (!!!), frângându-i inima bietului Ichimei. Iar decizia ei, luată după o autoanaliză extrem de dură şi de onestă, pe mine m-a lăsat mască!

Din acest moment, iubirea care se consumase pe furiş din cauza prejudecăţilor rasiale de la jumătatea secolului trecut (o albă + un japonez = scandal colosal) devine una adulterină, căci în ciuda unei căsnicii liniştite (a ei) şi a unui mariaj resemnat (al lui Ichimei), nici unul nu reuşeşte să se opună atracţiei care îi leagă pe vecie. Deşi eforturi fac amândoi, trebuie să recunosc.

Povestea aceasta ar fi putut constitui ea însăşi subiectul unui roman. Dar atunci nici Allende nu ar fi ceea ce este, adică o povestitoare de geniu, şi nici eu probabil nu aş fi ajuns să-ţi spun prea curând una alta despre această carte, având în vedere că titlurile de dragoste nu prind nici măcar un top 5 pe lista mea de lecturi.

Un câine adoptat din România

Într-o veşnică pendulare trecut-prezent (pe care Allende o manevrează cu o graţie fantastică), istoria Almei se intersectează cu cea a Irinei Bazili, pe care o cunoaşte atunci când ajunge la azil, căci tânăra îngrijitoare devine asistenta personală a bătrânei. Iar viaţa de roman a Almei e cu uşurinţă egalată de trecutul zguduitor al Irinei, care continuă să o bântuie: şi ea a fugit din Europa, dar, de data aceasta, ca să scape de comunismul din… Moldova (!!!) pentru a ateriza în lumea de coşmar a pedofililor şi traficanţilor de carne vie.

(Pentru cei cărora le place să vâneze prin romane diverse referiri la zona noastră, mai adaug faptul că unul dintre personaje ajunge la un moment dat să adopte un câine din România care îi e trimis pachet în America. Când descoperă că pufoşenia simpatică pe care o văzuse în poze e în realitate un căţel răpciugos, cu doar… trei picioare, e un pic cam târziu).

Revenind…

Surpriza (totală pentru mine) cu care se termină romanul

Cele două femei atât de diferite şi atât de… asemănătoare ajung să se împrietenească, deşi nici una nu se grăbeşte să-şi dezvăluie secretele. Irina, care o ajută pe Alma să-şi scrie memoriile, va fi prima care va descoperi adevărul, mai ales că bătrâna îşi trăieşte iubirea pentru Ichimei cu aceeaşi intensitate ca în tinereţe.

Iar finalul cărţii… Vai!

Bineînţeles că nu voi sufla o vorbă despre surpriza (totală pentru mine) cu care se termină romanul! Îţi voi spune doar că, în ciuda mesajului care bănuiesc că s-a vrut optimist (de genul “iubirea învinge tot” etc etc…), pe mine m-a întristat foarte tare. Şi ca să fiu sigură că nu sunt eu iar împotriva valului (ca de obicei), după ce am dat ultima pagină (“Poftiiiiiiim??!!!, ce-am citit?!!!!!”), am parcurs din nou ultimele capitole. Da, înţelesesem bine… 🙁

Un capitol de-a dreptul ruşinos din istoria Statelor Unite

Un alt punct în plus primeşte de la mine Allende şi pentru faptul că nu s-a mulţumit doar cu două poveşti de viaţă dramatice, scriitoarea sud-americană alegând să le plaseze în câteva contexte istorice remarcabile. Paradoxal (pentru cine nu mă cunoaşte), partea mea preferată din “Amantul japonez” este cea care descrie un capitol de-a dreptul ruşinos din istoria Statelor Unite, când peste 100.000 de persoane (a căror singură vină era că se născuseră în Japonia sau aveau înaintaşi niponi) au fost închise în lagăre de concentrare plasate într-unele din cele mai deşertice regiuni ale Americii.

Scenele atroce au avut loc după bombardamentele japoneze de Pearl Harbor, iar condiţiile inumane în care ţara care se laudă ca fiind cea mai mare democraţie a lumii (pffff!) i-a ţinut pe aceşti ghinionişti sunt prezentate într-un mod cutremurător de Allende prin prisma experienţelor trăite de Ichimei şi familia lui.

Cu toate acestea… cartea nu primeşte cinci stele de la mine! Iar de vină este o broderie amoroasă a lui Allende care mie mi s-a părut absolut în plus: Seth, nepotul Almei, se îndrăgosteşte… ai ghicit!, de Irina!   Ce nevoie avea un volum atât de bogat pe toate planurile de ÎNCĂ o poveste de dragoste, nu ştiu!

Ce-am scris când am început să citesc „Amantul japonez”

Deşi, aşa cum ţi-am mai spus, mă feresc de întrebările de genul: “Care e scriitorul tău preferat?”, că nu sunt sigură că răspunsul mai e valabil la următoarea carte citită, sunt câţiva autori a căror operă (mă refer la traducerile apărute la noi, desigur) am ambiţia s-o parcurg integral. Nu de alta, dar ceva din rândurile lor a rezonat profund şi definitiv în sufletul meu. Plus că nici măcar titlurile lor cu mai puţin succes la public şi/sau la critică pe mine nu m-au dezamăgit.

În acest grup de excepţie, cum îl consider eu, se află Amos Oz, Murakami (cu ei te-ai întâlnit deja pe blogul nostru) şi… tam taraaam… Isabel Allende!

Acum…

Cu Isabel Allende a fost o întreagă tărăşenie între mine şi Maria, colega de blog. În timp ce pe Amos Oz eu i “l-am prezentat” (şi i-a plăcut!), iar cu Murakami a fost exact invers (şi mi-a plăcut… la nebunie!), în ceea ce-o priveşte pe Allende drumurile noastre se despart.

Pe mine scriitoarea sud-americană m-a cucerit pe viaţă. Maria însă o consideră prea patetică pentru gustul ei. Mă rog… o iert, ce să fac?, că ne cunoaştem de două decenii… (dar totuşi, patetică?!!!).

În fine, acum că eşti cât de cât avertizat(ă) având două păreri total opuse despre Allende, îţi mai spun că în acest moment am în braţe romanul ei, “Amantul japonez” . Şi sunt cât se poate de relaxată, nu mă aştept la nimic anume, pentru că femeia aceasta scrie bine şi… despre orice. Eu una am fost atât uluită de varietatea temelor pe care le abordează în romanele sale, încât nu de puţine ori m-am întrebat dacă au fost scrise de aceeaşi persoană.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 33

    Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 95

    error: Continut protejat Anaarecarti.ro!