
Autor: Philip K. Dick
Câte stele i-am dat:





Vezi clasamentul stelelor





Vreau banii inapoi!





Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă





Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)





Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea





TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Nemira
Anul apariției: 2015
Traducere: Ștefan Ghidoveanu
Philip K. Dick este unul dintre scriitorii mei preferați. De la traducerea în limba română a titlului “Visează androizii oi electrice?” și până acum am citit cam tot ce a apărut la noi, indiferent dacă a fost vorba de romane sau de nuvelele publicate în revistele “Anticipația” și “Jurnalul SF”.
Dar, cum sunt un tip cârcotaș, pentru mine creaţiile lui Philip K. Dick se împart în capodopere de 5 stele ca “Ubik”, “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch”, “Timpul dezarticulat”, “Labirintul morții” și… cărți bune, de 3 stele, precum “Omul din castelul înalt” și “Visează androizii oi electrice?”. Cam ciudat, vor zice cunoscătorii în ale SF-ului. Așa că, de fiecare dată când deschid pentru prima dată un volum semnat Philip K. Dick, am emoții: este o capodoperă sau doar o carte bună?
Eroul din “Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul” este un fost cântăreț devenit o mare vedetă de televiziune: Jason Taverner. Având o emisiune urmărită de 30.000.000 de telespectatori, este unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe planetă. Bogat, modificat genetic, înconjurat de femei frumoase, este cel care cu o singură ridicare de sprânceană poate distruge o persoană sau o poate transforma peste noapte într-o celebritate.
America a devenit un stat polițienesc…
Din nefericire pentru el, o altercație cu o iubită abandonată și înșelată îl aruncă într-un coșmar tipic pentru Philip K. Dick. Atacat de o creatură extraterestră, Taverner își pierde cunoștința pentru a-și reveni într-o cameră mizerabilă de hotel, fără acte, îmbrăcat la patru ace și cu o mică avere în buzunare. Încercând să înțeleagă ce i se întâmplă, bărbatul mai face o descoperire șocantă: nimeni nu a auzit de el, de emisiunea sa de la televizor sau de discurile sale, care s-au vândut în milioane de exemplare. E ca și când bărbatul nu a existat niciodată…
Cum America a devenit un stat polițienesc, iar lipsa actelor îi asigură un drum doar dus la unul dintre lagărele de muncă forțată, Taverner pornește în căutarea cuiva care să-i facă rost de niște falsuri bine realizate. Ghinionul îi scoate în cale un informator al poliției care, deși aparent îl ajută, îl reclamă oamenilor legii. Și astfel Taverner ajunge în atenția generalului de poliție Felix Buckman, unul dintre cei mai puternici oameni de pe planetă.
„Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul” nu intră pentru mine în rândul capodoperelor
Deși subiectul este tipic pentru Philip K Dick – oameni aflați în situații imposibile, universuri paralele și apariția unui drog care alterează realitatea -, pentru mine, cartea nu intră în rândul capodoperelor. În primul rând din cauza personajelor. Taverner mi s-a părut exagerat de instabil în comportament: când se luptă cu oricine, când e gata să se predea poliției. Buckman are aceeași problemă: când este manipulator, inteligent și cinic, când se teme ca un copil de sora sa, care îi este și iubită și care se distrează enervându-l cu tot ce face.
Al doilea element care sabotează cartea, din punctul meu de vedere, este modul în care Philip K. Dick alege să descrie lumea în care se desfășoară acțiunea. Este anul 1988, există călătoriile spațiale, bombele nucleare au mărimea unui bob de mazăre, există oameni îmbunătățiți genetic și, în ciuda acestui avans tehnologic, singura modalitate de a asculta muzică este bătrânul disc de pickup!!! Sunt convins că Philip K. Dick nu a dat doi bani pe partea tehnologică a romanului și a preferat să se concentreze pe poveste & personaje, dar putea face un efort și să inventeze un dispozitiv de ascultat muzică…
Pot trece peste toate acestea, însă a treia problemă este cel mai greu de ignorat: finalul. Rezolvarea intrigii este rapidă, seacă și forțată și nu se potrivește deloc cu atmosfera romanului. Am avut impresia ca Philip K. Dick s-a plictisit de carte și nu știa cum să o termine mai repede. Așa că a ales calea cea mai ușoara și, din păcate, cea mai lipsită de originalitate…
Trăgând linie, adunând plusurile și scăzând minusurile, “Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul” este, din păcate, pentru mine, doar o carte bună.