Autor: Mircea Cărtărescu
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2002
Traducere:
De fiecare dată când o să mai aud/o să mai citesc un comentariu negativ la adresa vreunui titlu al lui Mircea Cărtărescu, voi pune imediat întrebarea: “Dar Enciclopedia zmeilor ai citit-o?”. Pentru că privind retrospectiv, de la începuturile acestui blog e cartea care mi-a provocat cea mai mare surpriză.
Volumul pe care l-am început cu gândul că voi avea parte măcar de distracţia unui album de desene m-a făcut să mă hlizesc cu gura până la urechi. În plus, l-am citit cât am putut de încet, nu de alta, dar să nu ratez vreo poantă, care tâşneşte la fiecare virgulă şi început de frază. Doar cu Terry Pratchett – pe care nu-l voi “recenza” NICIODATĂ, permite-mi, te rog, acest egoism – am mai păţit una ca asta!
Şi în ciuda umorului colosal, Mircea Cărtărescu face dovada unei cercetări extrem de serioase şi riguroase. Căci abordează lumea basmelor într-o manieră de-a dreptul ştiinţifică (ok, ştiintifico-fantastică 🙂 ), cartea meritându-şi cu vârf şi îndesat titlul.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
“Enciclopedia zmeilor” îţi descrie toate tipurile de zmei care au existat vreodată
“Enciclopedia zmeilor” îţi descrie în detaliu toate tipurile de zmei care au existat vreodată. Unii dintre ei continuă să trăiască şi azi – lucru de care, în treacăt fie spus, eram convinsă, că doar nu degeaba sunt fascinată de literatura magică :). În plus, îţi vorbeşte despre întregul lor univers (anatomie, istorie, limbă, economie etc). Iar în partea a doua te încântă cu 10 poveşti SEN-ZA-ŢIO-NA-LE cu şi despre aceste fiinţe pe care, odată citită cartea, n-o să le mai consideri doar nişte mituri.
Şi pentru că nu vreau să mai amân mult timp răspunsul la întrebarea pe care am pus-o în titlu, iată de ce vei privi cu alţi ochi basmele româneşti după ce vei citi toate explicaţiile în cartea lui Cărtărescu.
Pentru că obsesia zmeilor pentru prinţese are la bază “organul prinţesoreceptor” cu care zmeii sunt dotaţi. Acesta se activează atunci când detectează în jur astfel de “femele umane speciale, cu care zmeii masculi pot procrea”. Iar când e vorba de o cosânzeană, cea mai reuşită dintre prinţese, să te ferească… buzduganul să te afli în calea unui zmeu.
Căci din unirea lor se naşte Zmeul zmeilor, “tăticul” speciei (şi la propriu, şi la figurat). Şi dacă prinţesele au fost cele care au ajutat la perpetuarea speciei, tot ele îi aduc şi extincţia: zmeii n-au găsit nicio soluţie la dispariţia treptată a marilor case domnitoare, singurele furnizoare de prinţese. Au încercat, e drept, să le înlocuiască cu intelectuale snoabe, dar experimentul s-a dovedit un eşec: sunt prea greu de întreţinut 🙂 .
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Voinicul, duşmanul natural cel mai important al zmeilor
Pentru că de veşnicele confruntări din basme este “vinovat” un alt organ de a cărui existenţă habar n-aveam: voinicoreceptorul, care, ai ghicit, se activează când prin preajmă se află Voinicul, duşmanul natural cel mai important al zmeilor.
Iar Voinicul a apărut ca urmare a unei mutaţii genetice, după ce, la porunca împăraţilor exasperaţi de atacurile nimicitoare ale zmeilor asupra oamenilor, generaţii intregi de flăcăi viguroşi au fost supuse “unor minuţioase şi istovitoare antrenamente de body-building”… absolut degeaba. Căci Voinicul e un tip subţirel, fără nici o legătură cu pachetele de muşchi ale celor aleşi, dar perfect capabil să smulgă un stejar din rădăcini sau să arunce ghioaga “până-n nouri şi, după trei zile, a prins-o pe degetul mic. Împăraţii şi culturiştii au aplaudat în silă” 🙂 . Iar din rândul Voinicilor a apărut super-eroul umanităţii, purtând numele de Făt-Frumos, şi astfel soarta zmeilor a fost pecetluită.
Pentru că Zmeul mioritic, pe care credeai că-l cunoşti atât de bine din basmele neaoşe, trăieşte în codri de… aramă 🙂 , plantaţi artificial ca să-i ascundă palatul, şi poartă “cămeşă ţesută cu arnici, iţari şi opinci”. Orgoliul masculin românesc va fi profund rănit când va afla că în casa Zmeului mioritic cântă găina,… pardon, zmeoaica, ea fiind şefa clanului şi… inteligenta familiei. Căci Zmeul mioritic e “deosebit de nătâng. Forţa lui fizică enormă nu intimidează, căci îl încurci cu cea mai simplă cimilitură, cu care-şi bate capul săptămâni întregi”.
Lumea zmeilor are propriile ierarhii
Pentru că lumea zmeilor are propriile ierarhii. Cele mai… amărâte exemplare ale speciei de care nu ai de ce să te temi sunt “puah” (“poeţi”, într-o traducere aproximativă). Aceștia stau toată noaptea şi… se uită la stele (…şi vorbesc cu ele… la-la-la-la…. Scuze, nu m-am putut abţine 🙂 ). Familiile respectabile de zmei se ruşinează cu ei, neştiind pe unde să-şi mai ascundă progeniturile poeţi ca să nu ajungă de râsul comunităţii.
Pentru că “Muma zmeilor” e, de fapt,… un EL, nu o bătrânică simpatică. Doar se deghizează aşa ca să le atragă pe prinţesele miloase. Când acestea descoperă adevărul, e, în general, cam târziu… 🙂
Buzduganul nu era vreo fiţă a lui Petre Ispirescu
Pentru că buzduganul nu era vreo fiţă a lui Petre Ispirescu, ci chiar principala armă a zmeilor, indiferent despre ce subspecie e vorba. Bineînţeles că diferă de la zmeu la zmeu. Dar cel mai tare buzdugan EVER este cel Cu Trei Peceţi, specific zmeului mioritic. Campionul la aruncarea cu acest obiect este Zmăul (“un troglodit, în toate sensurile cuvântului”). Zmăii îşi lansează buzduganele spre… Lună, căci o proorocire spune că “acel zmău care va ciobi cu buzduganul buza Lunii va stăpâni întreg Tărâmul Celălalt. Cunoscând ambiguitatea proorocirilor, mai toţi zmăii şi-au alintat de-atunci soţiile cu numele gingaş de Luna”. 🙂
Pentru că expresia “Am dat de tine, câine de zmeu” nu e o înjurătură folosită de Feţii-Frumoşi. Câinele de zmeu face parte din rasa zmeilor de câmpie. Pentru că trăieşte într-un castel comod, din care nu lipseşte… biblioteca :), se numără printre preferaţii mei. Singura lui problemă este că nu are un buzdugan adevărat. Renunţând la reproducerea sexuată, el îşi foloseşte… mă înţelegi… falusul, care, odată cu noile atribuţii, a primit şi denumirea de… Buuul-Ann 🙂 🙂 🙂 .
Imaginaţia lui Cărtărescu m-a făcut (iar!) praf
Şi aş putea umple aşa încă vreo 5 pagini cu motivele pentru care vei privi cu alţi ochi basmele româneşti după ce vei citi cartea lui Cărtărescu a cărui imaginaţie m-a făcut (iar!) praf. Mă voi opri însă aici. Te las pe tine să le descoperi în caz că entuziasmul meu te-a convins. În ceea ce mă priveşte, sunt fericită că mi-am completat biblioteca volumelor “magice” cu o perlă de data aceasta ROMÂNEASCĂ.
Nu vreau totuşi să-mi închei “recenzia” fără a-ţi mai spune că fiecare zmeu este însoţit de desenul “după natură” realizat de Tudor Bănuş, asta în cazul în care din cauza hohotelor de râs ai ratat privirea de ansamblu. Ceea ce, recunosc, mie mi s-a întâmplat, atât de senzaţională e scriitura lui Cărtărescu. Prin urmare, atunci când am terminat cartea am luat-o de la capăt numai ca să admir desenele. Şi iar m-a umflat râsul…
Ce-am scris când am început să citesc “Enciclopedia zmeilor”
M-am îndreptat spre biblioteca volumelor necitite cu gândul la o carte serioasă. Un laureat al premiului Nobel, un titlu celebru, ceva… Însă… m-am trezit în mâini cu “Enciclopedia zmeilor” a lui Mircea Cărtărescu!
Fără să fie neapărat unul dintre scriitorii mei favoriţi, trebuie să recunosc că îl admir pe autorul român pentru imaginaţia debordantă şi pentru vocabularul fabulos. Chit că ultimul aspect m-a obligat în trecut să citesc “Orbitor” cu dicţionarul alături.
În plus, eu zic că m-am scos pentru că nici nu mă îndepărtez prea mult de ceea ce am scris la începutul acestui text… În fond, poate cineva să spună că vreuna dintre cărţile lui Cărtărescu e… neserioasă? Sau că numele românului şi premiul Nobel sunt incompatibile în aceeaşi frază? Ori că “Enciclopedia zmeilor” nu e un titlu celebru?
(Aminteşte-ţi ce nebunie a fost atunci când a apărut pe piaţă!)
Deci, surprinsă eu însămi de neaşteptata mea consecvenţă, mă apuc să citesc “Enciclopedia zmeilor”. Sau s-o răsfoiesc ca pe un album de desene, că încă nu mi-e clar cu ce am de-a face 🙂 .
