“O carte zguduitoare și necesară, de un curaj și o onestitate zdrobitoare”. “Una dintre cărțile cele mai încântătoare și neliniștitoare”. “Cea mai pasionantă experiență de cititor din ultimii ani”. Iată cu ce promisiuni am plecat la drum, ultima dintre ele aparținându-i lui Mario Vargas Llosa, cel din pricina căruia am și cumpărat această carte de memorii. Din păcate, promisiunile au fost încălcate.
Fac tot posibilul să nu redeschid cărţi care mi-au plăcut la un moment dat. Sunt păţită cu “Joia dulce” a lui Steinbeck.
Mă-ncearcă niște senzații stranii, de când am terminat de citit Ia uite cine s-a întors. De la “nu mi-a plăcut/m-a cam plictisit” am ajuns la “de fapt, stai, că e interesantă”.
Prima întâlnire cu lumea fantasy a lui Brandon Sanderson a constituit-o romanul de debut al acestuia, “Elantris”. Cartea nu m-a uluit așa cum am sperat după ce am fost cucerit de copertă. Singura ei problemă, e drept majoră, a fost că personajele erau fie pozitive, fie negative. Nu exista nimeni care să jongleze între alb şi negru. Cineva care să fie… gri, capabil să dea mâna cu cel mai bun amic, în timp ce în cealaltă are un cuțit cu care să vrea să-l înjunghie.
Înainte de toate, trebuie să mărturisesc că sunt un fan de fan “Star Trek”. Pentru mine Star Trek înseamnă personaje complexe, lumi uluitoare, curaj incredibil, spirit de sacrificiu ieşit din comun, aventură, super tehnologie, situații dificile rezolvate în ultima secundă. Totodată Star Trek mi-a prezentat un univers în care totul este posibil, în care binele celorlalți este pus în prim plan. Un univers uriaș, cu sute de personaje și rase extraterestre. Ei bine, comicsul “Star Trek (2011-) Vol. 1” este și, în același timp,… nu este toate acestea.
Când mă voi întâlni cu John Steinbeck pe lumea cealaltă o să-i mulţumesc şi pentru “Păşunile Raiului”, şi pentru “Fructele mâniei”, şi pentru “La răsărit de Eden”, şi pentru “Iarna vrajbei noastre”. Şi FIX în momentul în care el îşi va da ochii peste cap, plictisit de lipsa de originalitate a încă unei admiratoare entuziaste (mai ales că bănuiesc că va fi ditamai coada de fani la cazanul lui), o să-i ard un pumn cât pot eu de tare pentru tot ce le-a făcut personajelor din “Şoareci şi oameni”!
Când am deschis cartea, primul lucru pe care l-am citit a fost: “Pentru a scrie “Marțianul” Andy Weir a trebuit să studieze mecanica cerească, astronomia și istoria zborurilor în spațiu cu echipaj uman”. Hopa, am încurcat-o!, m-am gândit. Nu am studiat nimic din ce este trecut acolo. Sper să mă descurc.
Am amânat ceva vreme să scriu despre “Cercul nebunilor”, pentru că nu reușeam să-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu. Nici acum nu știu 🙂 .
Singura mea supărare legată de cărți este faptul că nu pot să le citesc în limba engleză. Nu este vorba că nu am încercat.
Dacă n-aş fi citit nimic până acum de Amos Oz şi cineva mi-ar fi pus în braţe nu tot romanul „Iuda”, ci un singur capitol din el, unul singur!, ar fi fost suficient ca scriitorul israelian să mă cucerească instantaneu şi definitiv.
După ce am terminat “Orașul din munți”, am ezitat să mă apuc de volumul următor intitulat “Șeriful”. Motivul? “Orașul…” a fost atât de bine scris încât nu eram sigur că a doua parte se va ridica la acelaşi nivel.
În „Splendida cetate a celor o mie de sori”, Mariam şi Laila sunt două diamante pierdute printre ruinele unui Kabul devastat. Pentru că marele merit al lui Khaled Hosseini e, în opinia mea, că ia imaginile pe care le vezi, din confortul livingului tău, la televizor, în buletinele de ştiri sau în documentarele despre Afganistan, imagini cu femei acoperite de burka, dincolo de care nu distingi nimic, şi le dă câte un chip şi o poveste colosală.
Pentru că ne-am obişnuit să tratăm cărţile ca pe nişte vedete 🙂 , am refăcut şedinţa foto pentru “Extrem de tare şi incredibil de aproape”.
Culisele puterii – cartea sau filmul? Da, ştiu, până să intrăm în detalii, ai vrea să afli răspunsul la această întrebare.
David Brin este unul dintre scriitorii mei preferați. “Inima cometei” și “Poștașul” sunt două romane care îmi sunt foarte dragi.