“Talida” de Ion Grecea. Ce mi s-a întâmplat când am încercat s-o recitesc acum?

Fac tot posibilul să nu redeschid cărţi care mi-au plăcut la un moment dat. Sunt păţită cu “Joia dulce” a lui Steinbeck.

“Mica bijuterie”, cum o consideram în facultate, m-a adormit, la propriu, în urmă cu vreun an, când m-a pus naiba s-o recitesc. Plus că în tinereţe aveam prostul obicei de a sublinia paragrafele care “mă atingeau” în vreun fel sau altul. Pentru ca acum să mă uit încruntată la ele şi să ma enervez instantaneu: ce-a putut să-mi placă la rândurile astea?

Prin urmare, am zis că eu greşeala asta n-o mai fac, că las fiecărei cărţi impresiile vârstei la care am citit-o, bla-bla-bla…

… până zilele trecute când împachetând prin apartamentul tatălui meu, pe care l-am mutat de la bloc la curte, mi-a căzut în mână “Talida” de Ion Grecea.

Ce pasiune făcusem pentru autorul acesta în anii de şcoală!

Şi mi-am amintit imediat ce pasiune făcusem pentru autorul acesta în anii de şcoală, de răspundeam în toate oracolele la întrebarea “Cum vrei s-o cheme pe fiica ta?” cu un “Talida” subliniat, visam să ajung balerină (vezi personajul din celălalt roman al său faimos, “Moartea lebedei”) sau pictoriţă şi să mă mărit cu un… grănicer 🙂 .

Prin urmare, cu graţia care mă caracterizează când… hm…împrumut cărţi (deşi e A MEA!, tata, scrie mare pe pagina 2 numele meu!!!), am băgat-o în poşetă şi seara, ajunsă la mine acasă, m-am apucat s-o recitesc.

De ce am făcut eu asta?!!!! De ce?!!!!!

Să ne înţelegem, povestea este senzaţională. Ion Grecea, care nu ştiu de ce obişnuia să-şi trimită personajele feminine, delicate şi sensibile, prin localităţi de frontieră, unde baletul sau pictura se potriveau ca nuca-n perete cu satele sărace şi armele grănicerilor, îi construieşte Talidei o viaţă de… roman, ca să zic aşa, care te ţine cu sufletul la gură.

Pentru Talida, frumuseţea ieşită din comun îi este şi blestem

Pentru Talida, frumuseţea ieşită din comun îi este şi blestem, căci contabilizează atâtea eşecuri în iubire cât alte femei în 7 vieţi. Sperând să iasă din sărăcia cruntă în care se zbate de când se ştie, tatăl Talidei o dă “fără acte” pe post de nevastă unui profesor-moşier înstărit, bătrân şi epileptic. Care, spre marele ei noroc,… moare. Victor (el e grănicerul la care am făcut referire) o înconjoară cu o dragoste adevărată, profundă, pe care Talida i-o împărtăşeşte. Din păcate pentru ea,… moare.

Alin, cel care îi ghidează paşii şovăielnici în pictură, devenind protectorul ei, încearcă să profite de inocenţa ei. … Moare şi el, ucis chiar de Talida. Singurul care scapă cu viaţă până la sfârşitul romanului e Mircea, prima ei iubire, fiul unui avocat extrem de bogat, dar nu te bucura, că nici el nu are parte de o soartă prea blândă.

Când Talida a început să mă enerveze…

Mă rog, ca să fiu sinceră, nu sunt 100% sigură că Mircea supravieţuieşte. Vag parcă aşa îmi amintesc de la prima lectură. Şi aceasta pentru simplul motiv că… acum n-am terminat de recitit cartea.

Când Talida a început să mă enerveze, pentru că ba e plină de curaj, de zici că e gata să răstoarne munţii, ba e o mâţă leşinată, care-şi plânge de milă în confesiunea sa, când toate consideraţiile ei la limita pateticului (după cum mi-au sunat mie) asupra vieţii, iubirii, morţii şi alte chestiuni la fel de esenţiale m-au făcut să dau ochii peste cap, pentru ca apoi aceeaşi Talida să pună mâna pe pistol şi să-l ucidă pe cel care îi ameninţa fericirea, am decis cu înţelepciune… să închid cartea cam pe la jumătate.

Sincer, refuz să cred că Talida suferea de personalitate bipolară.

Prefer să-mi amintesc că romanul “Talida” (ca şi “Moartea lebedei”) m-a fascinat atunci când eram doar o puştoaică. Prefer să-ţi spun că e lectura ideală pentru adolescentele romantice. Sau pentru oricine are o fire sensibilă, înclinată spre visare şi care nu poate citi o poveste de dragoste tristă fără un pachet de şerveţele alături.

În ceea ce mă priveşte,… mă duc să lipesc cartea că e atât de veche încât zboară paginile din ea.