Autor: John Cowper Powys
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2009
Traducere: Antoaneta Ralian
Am amânat ceva vreme să scriu despre “Cercul nebunilor”, pentru că nu reușeam să-mi dau seama dacă mi-a plăcut sau nu. Nici acum nu știu 🙂 .
Dar cum nu pot să amân la nesfârșit… faceți cunoștință, vă rog, cu burlacul Rook Ashover! E un tip ciolănos, greoi și ursuz, care are un inexplicabil succes la femei, iar noi îl găsim jonglând cu trei: Netta, o fostă actriță pe care și-a luat-o ca amantă și a adus-o în conacul familiei – spre oroarea mamei sale -, Nell, nevasta preotului, o cucerire de care profită ocazional, și Anne, verișoara lui cea bogată. Cu toate trei se culcă, dar n-o iubește pe nici una, pentru că acest frigid sentimental găsește plăcere numai în a domina femeile, în a le face supusele lui și a le vedea total dependente de el.
Exact cum se întâmplă când alergi după doi sau mai mulți iepuri, bărbatul pierde hățurile, la un moment dat. În urma unui plan inteligent ticluit de mama lui, care vrea să-l vadă cu orice preț însurat și tată – un copil ar salva numele Ashover de la pieire -, și de Anne, care vrea să-i devină nevastă, Rook e anunțat de verișoara lui că e gravidă, iar Netta, ca să nu fie a cincea roată la căruță, fuge la Londra.
Plecarea Nettei dezlănțuie un pui de iad
În mod cu totul neașteptat, Rook suferă după Netta. Enorm. Suferă nu pentru că o iubește, ci pentru că, plecând, își strigă independența. Și pentru că-l privează de plăcerile carnale oferite până atunci. Iar pe Anne începe s-o urască, fiindcă simte ca ea a preluat hățurile și i-a furat libertatea, simte că n-o mai domină și nu-i e superior cu și prin nimic.
Plecarea Nettei dezlănțuie un pui de iad. Singurul care cunoaște adresa ei din Londra este preotul, William Hastings, care refuză să i-o dezvăluie lui Rook din motive lesne de înțeles: îl urăște de moarte, fiindcă știe că nevastă-sa e leșinată după el. În treacăt fie spus, tot după nevastă-sa e leșinat și fratele lui Rook, Lexie, un tip plăpând și foarte bolnav, despre care aflăm la începutul cărții că nu va mai face mult timp umbră pământului, însă dând ultima pagină constatăm că e încă în viață și parcă chiar un pic înfloritor.
Blestemați să se îndrăgostească de femei de condiție joasă
Mai trebuie să spun despre Ashover-i că Powys ni-i prezintă ca blestemați să se îndrăgostească de femei de condiție joasă, care le nasc monștri. Există niște astfel de progenituri aruncate prin carte, personaje care nu influențează în vreun fel desfășurarea lucrurilor, ba chiar și un strop de paranormal picurat pe-alocuri – aflăm că domeniul familiei e un pic cam bântuit.
Intriga asta demnă de-o telenovelă pare să aibă sevă suficientă pentru o desfășurare de forțe febrilă, dar… adesea, timpul parcă stă, ca să facă loc dezlănțuirii poetice a scriitorului, care, ca un copil cu ADHD, scapă pe lângă firul acțiunii, fie ca să observe o muscă strivită ori penele unei vrăbii moarte, fie, de cele mai multe ori, ca să cutreiere împrejurimile, descriind fiecare copac ori floare, vorbind despre verdele ierbii ori despre apa din baltă.
„Cercul nebunilor” te va pierde dacă nu ești o fire visătoare
Dacă încă nu te-ai prins, o spun pe șleau: sunt atât de multe pasaje descriptive în cele 400 și un pic de pagini, încât e imposibil, dacă nu ești o fire visătoare, fascinată de aceleași lucruri ca Powys, să nu te cuprindă plictiseala și să mai sari peste rânduri. Iată doar câteva exemple:
“În spatele căsuței Toll-Pike se găsea un plop scund și, pentru că-i mai rămăseseră atât de puține frunze, fiecare dintre ele părea să plutească în propria ei sferă aeriană, ținându-și, conștient, răsuflarea. Precumpănirea galbenului-pal asupra tuturor celorlalte culori dădea frânturii de spațiu încadrat de ușa deschisă un aer de funeralii regești, de parcă însuși pământul ar fi fost înfășurat, asemenea unui arhaic cadavru nud, într-un giulgiu țesut din fulgi de aur brumat.”
“Glia, zăcând astfel, neînsămânțată și neclintită, părea să se fi închistat, să se fi supt în ea însăși, în profunzimile interioare ale chiar stratului existenței, acolo unde este inaccesibilă căldurii generoase a soarelui și unde, totuși, pulsează de o misterioasă viață proprie. Abia conștientă de sistolele și diastolele firavei sale răsuflări, de palpitul subteran al zvâcnirilor înăbușite, vasta câmpie muiată de ploaie părea, în răstimpul acestui molcom solstițiu de iarnă, să se pătrundă, misterios, de extazul propriei lascivități virginale, de profunda ei seninătate, asemenea miresei încă neviolate a tăcerii.”
“Ce senzație colosală, această conștiință subită că pervazurile ferestrelor s-au învelit într-o substanță moale, pufoasă, blănoasă, și că ramele de lemn negru încadrau acum doar căderea, căderea, căderea de fulgi grei, silențioși. O intruziune miraculoasă, albul acesta diafan, atât de diferit de orice alt element terestru sau solar, ca și cum un imens meteor lunar, virginal și neprihănit s-ar fi ciocnit, în mistica lui traiectorie, cu pământul nostru pestriț și mânjit de toate păcatele.”
“Își făcuse lăcaș acolo o frântură din bezna interstelară“
“Nimic nu mai separa curtea din spatele căsuței paznicului de spațiile planetare înconjurătoare. Nu numai că-și făcuse lăcaș acolo o frântură din bezna interstelară, ci întreaga masivitate a marii Nonlumini, volumul compact al negației și antitezei luminii se lăsară asupră-i, venind din infinitudinea spațială. Suprapunerea oceanului de tenebre care înghițise orice formă, orice culoare, orice trecut, orice viitor era îndeajuns de vastă pentru a îneca în adâncurile-i insondabile și orice urmă de scrupul care mai dăinuia în creierul omenesc.”
“Ziua era caldă și împâclită. Contururile umbrelor după-amiezii timpurii, proiectate pe iarbă, se amestecau cu acea aură rubinie și ceața înrourată pe care locuitorii din apusul Angliei s-au învățat să le asocieze cu clematitele roșii și cu ciorchinii de viță albă. Era una din zilele în care semințele pufoase de păpădie zboară la întâmplare, fără a fi mânate de vreo boare de vânt, și se așază de pe un loc pe altul, iar tufele roșietice de dioc își dezvăluie păstăile tari, globulare, ascunse sub petale; o zi în care planta de rugină se încovoaie greoi peste mușuroaiele de cârtiță, iar în aer precumpănește un amestec de mirosuri de buruieni arse și de ciuperci muiate de ploaie.”
La final, am o singură întrebare: mai e cineva treaz? 🙂
Ce-am scris când am început să citesc „Cercul nebunilor”
“Încă o carte cu nebuni???”, mă întreabă Ana. Da, așa se pare, cel puțin la prima vedere, adică dacă ne luăm după titlu. Cumva, nebunii mă atrag ca un magnet 🙂 , poate pentru că nebuna de Agustina din “Delirul” Laurei Restrepo mi-a plăcut… la nebunie, acum îmi imaginez că toți nebunii sunt ofertanți pentru scriitori și mă aștept la o experiență cel puțin plăcută.
Mă încearcă și o oarecare teamă cu “Cercul nebunilor”, trebuie să recunosc. Din descriere reiese că s-ar putea foarte bine să am parte de… o telenovelă, și asta nu e o perspectivă care să mă bucure.
“De trei generații, stăpânii domeniului Ashover sunt prinși într-un cerc amoros din care nu pot ieși, blestemați să se îndrăgostească de femei de condiție joasă. Iubirile interzise nasc monștri, anomalii, bastarzi condamnați să fie ascunși de lumina zilei și de ochii oamenilor. Iar acesta este doar începutul drumului autodistructiv pe care pare să fi pornit seminția Ashover (…)”. Așa sună prezentarea.
Eu sper să descopăr o explicație plauzibilă a faptului că ies numai monștri din aceste uniuni, deși nu vorbim despre consangvinitate.
