Şoareci şi oameni de John Steinbeck

Titlu: Şoareci şi oameni
Autor: John Steinbeck
Câte stele i-am dat:

Editura: Polirom
Anul apariției: 2013
Traducere: Dana Crăciun

Când mă voi întâlni cu John Steinbeck pe lumea cealaltă o să-i mulţumesc şi pentru “Păşunile Raiului”, şi pentru “Fructele mâniei”, şi pentru “La răsărit de Eden”, şi pentru “Iarna vrajbei noastre”. Şi FIX în momentul în care el îşi va da ochii peste cap, plictisit de lipsa de originalitate a încă unei admiratoare entuziaste (mai ales că bănuiesc că va fi ditamai coada de fani la cazanul lui), o să-i ard un pumn cât pot eu de tare pentru tot ce le-a făcut personajelor din “Şoareci şi oameni”!

Neputând să plâng de două ori la aceeaşi carte (totuşi!), de data aceasta când am recitit-o m-am înfuriat. Mai ales că, deşi cunoşteam deznodământul, cumva speram, în ciuda logicii şi bunului simţ, că acum o să se termine altfel.

Şi nu s-a întâmplat 🙁 …

“Şoareci şi oameni” spune povestea a doi bărbaţi, George Milton şi Lennie Small, legaţi de o prietenie atât de profundă, încât devine aproape de neînţeles pentru oricine îi întâlneşte. În acest duo neobişnuit, George e “creierul”, în sarcina lui căzând interacţiunea cu cei din jur şi planurile de viitor, în timp ce Lennie e forţa brută, un retard mental transformându-l într-un uriaş cu suflet de copil. Cei doi care îşi câştigă banii de azi pe mâine lucrând pe la diferite ferme sunt uniţi de acelaşi vis: să strângă o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra propriul teren şi… “o să trăim din belşugu’ pământului!”, strigă Lennie entuziasmat tot timpul (iar mie mi se strânge inima ştiind ce-i aşteaptă).

Un lucru cumplit urmează să se întâmple…

Pentru că Steinbeck nu are de gând să le îndeplinească visul! Şi ceea ce mă înfurie cu adevărat e că, fir-ar să fie!, nici măcar nu le dă o şansă! Undeva cam după primele 20-30 de pagini simţi/înţelegi că un lucru cumplit urmează să li se întâmple, puterea fizică a lui Lennie, principalul lor atu atunci când îşi caută de lucru, fiind cea care le va aduce şi distrugerea. Uriaşul acesta blând nu are cum să-şi evalueze cu adevărat forţa, prin urmare tot ce mângâie el, în nişte scene de o emoţie care te face să-ţi ţii respiraţia,… moare. Că e vorba de un şoricel, un căţeluş sau…

Dar gata!, mai multe detalii despre soarta lui George şi a lui Lennie (poate cele mai ADEVĂRATE personaje create de Steinbeck în toată opera lui!) nu mai am de gând să dezvălui, de dragul celor care nu au citit încă romanul, dar au în plan s-o facă…

Cartea poate fi cumpărată de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (ebook), de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI

În schimb, îţi voi mărturisi de ce abia acum am început să mă gândesc la tot felul de pedepse fizice pe care să i le aplic lui Steinbeck. La prima lectură a romanului, ocupată cum eram să consum rezerva de şerveţele de prin casă, nu am realizat atunci planul chiar malefic al scriitorului acesta pe care îl iubesc până la ură (sau invers). Pentru că americanul îşi închide romanul FIX aşa cum îl începe: în acelaşi loc şi cu acelaşi discurs al lui George. De aceea spun: cei doi prieteni n-au avut NICI O şansă, oricât am sperat şi eu, şi alţi cititori/colegi de suferinţă ai mei.

În “Şoareci şi oameni” singurul caracter negativ e… Steinbeck

Nici cu alte personaje ale romanului său scriitorul nu e mai blând. Dar exact cruzimea cu care el le împarte destinele mi le face dragi şi mă determină să consider că în “Şoareci şi oameni” singurul caracter negativ e… Steinbeck! Prin urmare, am iertat-o pe nevasta lui Curley pentru că e genul de femeie care bagă bărbaţii în necazuri – “Amărâta de tine”, i se adresează la un moment dat unul din personaje, dând glas propriilor mele gânduri. Şi nici pe Curley nu pot să fiu supărată pentru că e bătăuşul fermei unde se angajează George şi Lennie, veşnic în căutare de scandal – ce simplu mi-ar fi fost să consider că ŞI el are partea lui de vină în tot coşmarul care se declanşează!

Iar lovitura de maestru a lui Steinbeck în tot romanul acesta e scriitura – de o simplitate dusă până la extrem. De aceea poate, abia când dai ultima pagină a romanului, înţelegi cu adevărat ce carte FABULOASĂ tocmai ai terminat de citit.

Dacă Steinbeck ar fi publicat DOAR “Şoareci şi oameni”…

Americanul nu se pierde în fraze complicate sau metafore alambicate şi nici nu o dă pe după cireş, ocupat cum e să-şi vadă planul pus în aplicare şi să-şi distrugă personajele. Şi o face în nici 200 de pagini! Paradoxal, deşi s-a instalat pe viaţă pe lista romanelor mele preferate, n-am putut decât să răsuflu uşurată că “Şoareci şi oameni” nu e mai lung. Sincer, orice rând în plus n-ar fi făcut altceva decât să presare sare pe răni.

La final, un singur lucru aş vrea să-ţi mai spun:

După părerea mea, dacă Steinbeck ar fi publicat DOAR “Şoareci şi oameni” şi apoi ar fi renunţat la scris şi s-ar fi dedicat, să zicem, pescuitului (că tot era pasiunea lui), ar fi fost SUFICIENT să-şi asigure locul în literatura mondială (chit că tot cazanul de care îţi vorbeam la începutul “recenziei” l-ar fi aşteptat).

Ce-am scris când am început să (re)citesc “Şoareci şi oameni”

Două din regulile nescrise ale acestui blog, dar respectate până acum cu sfinţenie de echipa anaarecarti.ro, sunt pe cale să fie încălcate.

Care sunt acestea?

Cum ne alegem cărţile pe care le citim şi, apoi, le “recenzăm”? FIX cum ne taie capul. Când am decis să deschidem blogul, ne-am promis să nu ne schimbăm nici unul dintre noi obiceiurile de lectură. Indiferent ce romane sunt acum la modă, indiferent cât de populare ar fi alegerile noastre, NOI CITIM CE AVEM NOI CHEF. Ce am fi citit şi dacă n-ar fi existat anaarecarti.ro. Până şi cărţile pe care le acceptăm spre “recenzare” de la diverse edituri trec printr-un proces de selecţie. Dacă ştim că nimic nu ne-ar convinge să ne apropiem de volumele respective, le spunem cinstit celor care ni le propun, nu-i ducem cu vorba şi nici nu dispărem “în ceaţă” după ce am primit cartea acasă (cum am înţeles că se mai practică, din păcate).

Cartea poate fi cumpărată de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (ebook), de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI

Scriem “recenzii” la cărţi cu care am făcut cunoştinţă în trecut? NU! Practic, ce citim în acest moment aia “recenzăm”. Că mai facem referire la romanele tinereţilor noastre 🙂 prin diverse materiale, e altceva. Dar la secţiunea “recenzii” nu găseşti decât titluri pe care le citim ACUM – e un fel de prezent continuu acolo (ca să folosesc un termen cunoscut celor familiarizaţi cu gramatica limbii engleze). Şi aceasta pentru că biblioteca volumelor necitite nu pare să scadă deloc, DAR DELOC, pe măsură ce trec anii (şi atunci cine să se mai întoarcă la cărţi deja răsfoite?). În plus, suntem conştienţi şi că sinceritatea părerilor noastre, practic cartea de vizită a blogului anaarecarti.ro, e provocată şi de prospeţimea cu care ne redăm impresiile. Pentru că, dacă ACUM ne vine sa dăm cu o carte de pereţi, te asigur că undeva, în viitor, o să ne amintim că… nu prea a fost cine ştie ce. Iar nouă ne place să surprindem prima varianta în textele noastre 🙂 .

Şi atunci de ce m-am trezit să încalc aceste două reguli?

Pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, îmi plac provocările. Prin urmare, atunci când Dan, unul din cititorii blogului anaarecarti.ro, ale cărui comentarii le apreciez, ne-a cam luat la rost întrebându-ne unde sunt “recenziile” la titlurile mari, pe care le ştie toată lumea, şi ne-a acuzat de o nişare accentuată, i-am răspuns în gând, pe cel mai ameninţător ton cu putinţă: “Bineeeee!” 🙂 .