Am citit într-una dintre cărțile mele despre… cărți 😅 că Emile Zola nu a primit Nobelul pentru literatură deoarece era considerat în epocă un scriitor prea pesimist. Acum nu știu dacă chiar acesta a fost motivul pentru care nu i-a convins pe jurați să-i dea premiul, dar te anunț că nici astăzi Nana nu e vreo mare veselie.
De fiecare dată când încep un roman nou semnat Stephen King mă întreb: ʺOare acesta o să fie cel mai bun roman SK din toate timpurile?ʺ Întrebarea își are originea în începuturile relației mele cu acest autor când am citit una după alta ʺCarrieʺ, ʺSalem’s Lotʺ, ʺChristineʺ, ʺMiseryʺ, ʺOrașul bântuITʺ și am ajuns la concluzia că fiecare este The Best of The Best. Așa că, revenind la Să nu clipești: este aceasta cea mai bună carte semnată SK? Nu! Este una dintre cele mai bune cărți citite în acest an? Cu siguranță!!!
Pe copertă scrie în colțul din stânga jos ʺSFʺ. Ilustrația țipă ʺSF!, SF!, SF! ʺ. Totuși eu vin și zic: ʺVederea oarbă nu este doar SF, este mai mult decât SF. Este hard SF. Și nu orice fel de hard SF, ci mama hardului SF!ʺ
Când am citit subiectul romanului Bărbatul cu brațul de aur am crezut că o să am de-a face cu o poveste plină de adrenalină cu detectivi particulari, femei fatale, gangsteri periculoși și cartofori, gata să împartă atât cărți de joc, cât și pumni și gloanțe celor care îi deranjează. De ce am crezut asta? Deoarece cartea a fost publicată în 1949, iar eu asociez această perioadă cu romanele lui Raymond Chandler și Dashiell Hammett. Nu a fost așa!
De multe ori mi-am început recenziile cu ʺAceasta este cea mai bună… ʺ, ʺEste The Best of The Bestʺ sau ʺEste una dintre cele mai bune… ʺ. Când am terminat de citit Diaconul King Kong, am realizat că niciun început folosit până acum nu se ridică la valoarea cărții. Așa că de data acesta o să zic, încălcând toate regulile gramaticale posibile:
Cu romanul Luna ucigașă am reînnodat relația de prietenie cu literatura nordică. În 2010, când am terminat trilogia Millennium a lui Stieg Larsson, am fost șocat, uluit și terifiat de tot ce am citit în ea. Așa că, încercând să retrăiesc aceste sentimente, m-am orientat spre scriitorii din nordul Europei. Cel care mi-a atras atenția a fost Jo Nesbo cu a sa serie despre detectivul Harry Hole din care cred că am citit vreo patru sau cinci cărți. Însă, după ce le-am devorat, am simțit nevoia unei pause. Pauză care a durat până acum…
Prefer oricând titlul în original al romanului Oameni buni și oameni de bine de Iris Murdoch. Nu numai că The Nice and the Good mi se pare mult mai armonios. Dar când l-am vazut pe lista finaliștilor Booker Prize 1969, m-am gândit amuzată la celebrul spaghetti-western de odinioară – The Good, the Bad and the Ugly, pe care mi-l amintesc din copilărie. Însă, acum că am terminat cartea, ceea ce inițial părea o simplă asociere născută din nostalgie s-a dovedit a fi o adevărată premoniție.
Casele bântuite au fost tot timpul slăbiciunea mea în ceea ce privește imobiliarele din domeniul horror. Arată-mi o garsonieră, casă de vacanță, conac, hotel sau navă spațială prin care mișună fantomele și deja interesul meu este la cote maxime. Dacă respectivul loc bântuit își schimbă forma, dacă numărul de camere sau de etaje se schimbă de la un capitol la altul, iar scările duc, brusc, în alte locuri, deja cartea/ filmul este un MUST!!! Și cum Casa Starling, romanul scris de Alix E. Harrow, are tot ce am enumerat mai sus, era de la sine înțeles că o să ajung să-l citesc.
Când am auzit că José Luís Peixoto vine la Bookfest 2025, direct pe scărița din bibliotecă m-am cocoțat. Știam précis că dețin cel puțin un titlu al lui pe care mi-l cumpărasem după ce am citit pe undeva că Jose Saramago, una dintre iubirile mele de tinerețe, l-a considerat demn de a-l declara urmașul său literar.
Inițial, am vrut să trișez. Să sar Cel care nu uită și să încep seria Amos Decker cu volumul al doilea, Ultimul drum, dar nu am reușit. Problema nu era legată de acțiunea cărții numărul 2, care a fost WOW (atât cât am citit din ea), ci de faptul că am vrut să aflu mai multe despre personajul principal. Așa că am pus volumul respectiv pe pauză și am trecut, așa cum bunul Dumnezeu a lăsat, la prima carte din serie, adică la Cel care nu uită.
La finalul romanului, în ʺNota autorului și mulțumiriʺ, John Scalzi face următoarea mărturisire: ʺSocietatea pentru protecția Kaiju nu este, și spun asta fără nicio intenție de jignire, un roman ca o simfonie melancolică. Este un cântecel pop. Este menit, din capul locului, să fie ușurel și captivant, cu trei minute de cârlige și refrene pe care să le cânți împreună cu el, iar după ce ai terminat, să-și continui ziua purtând, sper, un zâmbet pe fațăʺ. Ei bine, pentru mine chiar așa a fost. De fapt, cam așa sunt majoritatea romanelor lui Scalzi care au ajuns în biblioteca mea: relaxante, captivante și ușor amuzante.
Romanul Copiii lui Himmler de Caroline de Mulder vorbește despre ororile celui de-al doilea război mondial. Numai că războiul lipsește aproape cu desăvârșire din această carte. Care este, în schimb, plină de orori.
Aflându-mă în imposibilitatea de a folosi la capacitate maximă ochii din dotare pentru cel puțin două săptămâni, am realizat cu groază că respectiva perioadă o să fie una de coșmar. Deoarece ce-ți rămâne de făcut când nu te poți uita la TV, nu te poți plimba, nu te poți juca cu copiii sau nu poți citi? Răspunsul a venit repede: poți asculta cărți audio. Așa că am imprumutat niște date de acces (Mulțumesc, șefa de la anaarecarti.ro!) și am accesat plin de speranță audiotribe.ro.
Aștept să citesc Iute la mânie din ianuarie 2022, adică de când am terminat Eu, juriul (recenzia, AICI) – primul roman al seriei cu și despre detectivul Mike Hammer. Am verificat site-ul editurii de nenumărate ori, pagina ei de Facebook am trecut-o la Favorite ca să fiu sigur că nu-mi scapă nicio mișcare… Și în 2025 șocul s-a produs: a apărut continuarea!
Nu o să-ți ascund că am (re)deschis O mie nouă sute optzeci și patru, celebrul roman al lui George Orwell, ca un răspuns la toată această perioadă tensionată. În mod normal, în zile încărcate și încordate, eu mai degrabă aleg din bibliotecă o carte luminoasă, lejeră, veselă, optimistă, un contrast care să mă ajute să mențin cât de cât un echilibru.