Autor: Caroline de Mulder
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Nemira
Anul apariției: 2025
Traducere: Diana Morărașu
Romanul Copiii lui Himmler de Caroline de Mulder vorbește despre ororile celui de-al doilea război mondial. Numai că războiul lipsește aproape cu desăvârșire din această carte. Care este, în schimb, plină de orori.
Caroline de Mulder a ales ca sursă de inspirație pentru titlul tradus recent la Editura Nemira un subiect real despre care eu una recunosc că am știut destul de puțin până acum: maternitățile naziste înființate de Heinrich Himmler, cumplitul comandant SS.
În aceste instituții s-a desfășurat spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial experimentul Lebensborn (Fântâna Vieţii), prin care Adolf Hitler spera ca propria-i obsesie să devină realitate. Și anume crearea unei rase pure prin nașterea a cât mai mulți copii blonzi, cu ochi albaștri, care să se transforme în soldații perfecți și devotați ai Germaniei de mâine.
Maternitățile Lebensborn, locul unde vin pe lume copiii ideali visați de Hitler
La prima vedere, nimic îngrozitor, nimic înspăimântător nu se desfășoară în maternitățile Lebensborn. Alungate de război, de foame și/sau de rușine, femeile însărcinate găsesc în aceste așezăminte adăpostul ideal pentru starea în care se află. Au parte de hrana de cea mai bună calitate – ceea ce ține de domeniul miracolului, având în vedere că dincolo de gardul spitalului, localnicii se hrănesc cu… țărână. Au parte de îngrijire medicală de excepție, cei mai buni doctori și aparatură de ultimă generație – o altă minune într-o perioadă în care medicii se aflau, în marea lor majoritate, pe front, ocupându-se de soldații sfârtecați prin tranșee. Dar, mai ales, viitoarele mămici au parte de liniște. De rigoare. De organizare. Înconjurate de haos, aceste mici insule de normalitate sunt cel mai de preț cadou pentru o femeie fără speranță.
Cu o singură condiție. Pentru a fi primită într-o maternitate Lebensborn, gravida este supusă unui examen medical, fizic și psihic, extraordinar de riguros, prin care doctorii trebuie să se convingă că parametrii ei corespund 1 la 1 cu cel al mamei ideale care va aduce pe lume fiul ideal care va deveni soldatul ideal visat de Hitler. Altfel, este respinsă fără nicio ezitare.
Renee este una dintre aceste gravide perfecte
Renee este una dintre aceste gravide perfecte. Tânăra franțuzoaică a rămas însărcinată cu un soldat SS care s-a făcut nevăzut după începutul unui povești superbe de iubire (credea ea)/ o simplă aventură(o considera el). Alungată de familia ei rușinată și revoltată, tânăra ajunge într-o astfel de maternitate din Bavaria, în anul 1944, toate caracteristicile ei promițând că va aduce pe lume un demn reprezentant al rasei superioare.
Deși abia înțelege câte un cuvânt din limba germană, rigoarea programului de zi cu zi, sarcinile pe care le au de îndeplinit pacientele, cursurile la care participă și care le pregătesc pentru primele luni de viață ale bebelușilor, toate acestea îi conferă lui Renee o liniște aproape suprarealistă având în vedere ce se petrece dincolo de zidurile clădirii care o adăpostește.
Singurele ei motive de încruntare sunt scrisorile pe care i le trimite iubitului neamț la care nu primește niciodată răspuns și câteva întâlniri întâmplătoare, în timpul plimbărilor prin împrejurimi, cu Marek, unul dintre prizonierii evrei care muncesc în vecinătatea maternității. Aproape abrutizat de foame, de bătăi și de munca grea, bărbatul nu-i face niciun rău lui Renee. Doar o sperie fără să vrea și o neliniștește… Căci în această liniște confortabilă, care o învăluie ca o ceață, aparițiile fantomatice ale lui Marek nu o lasă să uite că lumea e însângerată de un război dement despre care ea aude din când în când informații vagi, dar care nu-i afectează viața.
Care sunt ororile în „Copiii lui Himmler”?
Căci, așa cum îți spuneam la începutul recenziei, războiul lipsește aproape cu desăvârșire din această carte.
Și atunci… care sunt ororile?
Poate că deja ai început să le bănuiești. Poate că ești mai familiarizat(ă) ca mine cu ceea ce a însemnat Lebensborn. Căci dacă Renee și colocatarele ei sunt norocoasele admise în aceste adevărate colțuri de rai pentru mămici, cum arată iadul în care trebuie să se întoarcă gravidele care au fost refuzate? Care e soarta copiilor care, după naștere, devin proprietatea SS? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când vreunul dintre bebelușii care vin pe lume având asigurate toate condițiile posibile și imposibile nu corespunde totuși idealului pretins de rasa pură a lui Hitler?
Că vei citi mai departe cu inima strânsă e puțin spus…
Renee e destul de puțin conștientă de dramele care au loc în saloanele învecinate. O șoaptă colo, o lacrimă dincolo, o mamă distrusă care părăsește spitalul poate o că pun din când în când pe gânduri. Dar nu într-atât încât să-i abată atenția de la scrisoarea care nu mai vine de la iubitul ei neamț.
Nimeni nu numește oroarea.
Mai ales că nimeni nu vorbește cu subiect și predicat despre ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Nimeni nu se revoltă, nimeni nu-și urlă durerea. Nimeni nu numește oroarea.
Cea care însă înțelege cu adevărat ceea ce se petrece este infirmiera Helga, adevăratul personaj dramatic al acestei cărți, din punctul meu de vedere. Total dedicată politicii de partid și metodelor de controlare a maternității prin care trebuie să ia naștere rasa ariana, Helga, pe care eu nu mă sfiesc să recunosc că am detestat-o în primele pagini ale cărții, va cunoaște o transformare uluitoare. În această poveste spusă de 3 voci diferite – Renee, Marek și Helga, ultimei îi aparțin cele mai tulburătoare și sfâșietoare monologuri. Helga este cea care pune întrebări care au bântuit mult timp umanitatea după încheierea celui de-al război mondial. Și care încearcă să și raspundă la ele.
Întrebarea asta mă obsedează, îmi revine mereu în minte sub alte și alte forme, ca și cum ar fi infinită. Noi alegem răul sau ne alege el pe noi? Eu am fost bună, dar nu de partea binelui? Nu credem toți că suntem de partea luminii?
Caroline de Mulder, „Copiii lui Himmler”
Tot ce ți-am povestit până acum s-ar putea să te facă să-ți îndrepți atenția mai mult asupra personajelor feminine ale cărții și să crezi că Marek e doar o apariție, un simbol care să ne ajute să punem povestea în contextul potrivit. Dar nu vreau să te las să-ți faci o impresie greșită. Căci acest simbol este plin de răni supurânde, este victima unor torturi atroce, parcurge capitole întregi din carte mai mult mort decât viu, iar ție îți este descris FIECARE detaliu al coșmarului în care se zbate.
Căci ororile trăite de Marek au nume.
Rânduri pe care mi-a fost imposibil să le parcurg
Nu-ți ascund că au fost rânduri pe care mi-a fost imposibil să le parcurg. Și chiar am lăsat cartea deoparte de câteva ori, de teamă că o să mi se facă rau, invidiindu-i sincer pe cei care susțin că se citește rapid și ușor. Se pare că eu nu am fost la fel de puternică…
Căci ceea ce este cu adevărat teribil în acest volum este că, dincolo de convenția unor personaje care spun povestea, literatura cedează locul unui documentar care vorbește despre copii sacrificați în numele purității rasiale, despre eugenie transformată în politica de stat. Iar realitatea acestor lucruri cumplite, care s-au întâmplat CU ADEVĂRAT, te pălmuiește fără milă.
25 de copii români, răpiți din Banat de naziști
Însă, pentru noi, cititorii din România, adevăratul, uriașul șoc vine undeva spre finalul cărții, unde este redat un document nazist, datat 1941, care se referă la 25 de copii români, răpiți din Banat și aduși la un castel din Langenzell.
După ce am rămas cu gura căscată, după ce am sperat că e doar o licență istorică, am descoperit cutremurată în articole scrise de specialiști că naziștii, nemulțumiți de numărul prea mic al gravidelor, nu s-au sfiit să răpească din țările ocupate copii care păreau să corespundă standardelor ariene. Inclusiv din România. Dacă treceau toate testele, micuţii erau germanizaţi, primind alte nume, și erau plasați în adopție în familii pure. Crescuți în spiritul cauzei naziste, copiii ajungeau să creadă că sunt germani, fără să mai aibă nicio o legătură cu țările lor de origine.
Ce se întâmpla totuși cu ei dacă nu treceau testele? Iată care a fost soarta celor 25 de copii români menționați în carte.
Din punct de vedere rasial, numai câțiva copii sunt capabili să ne îmbogățească patrimonial. Numai doi sunt eligibili pentru adopție, optsprezece neeligibili, dată fiind vârsta lor, vor trebui încredințați unor tutori sau trimiși la muncă. Alți cinci vor trebui respinși total din punct de vedere rasial și biologic. Dintre cei cinci, Agnes Fiala va trebui sterilizată, dat fiind că tinerii din lagăr încep să manifeste interes față de ea. Doi băieți trebuie și ei sterilizați imediat: Nikolau Reiszer, pentru că e tuberculos, George Kuhn, pentru că are un aspect degenerat, urechi clăpăuge, umeri căzuți.
Caroline de Mulder, „Copiii lui Himmler”
După așa ceva, nu mai este nimic de adăugat.
