Autor: Iris Murdoch
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2014
Traducere: Anca-Gabriela Sîrbu
Prefer oricând titlul în original al romanului Oameni buni și oameni de bine de Iris Murdoch. Nu numai că The Nice and the Good mi se pare mult mai armonios. Dar când l-am vazut pe lista finaliștilor Booker Prize 1969, m-am gândit amuzată la celebrul spaghetti-western de odinioară – The Good, the Bad and the Ugly, pe care mi-l amintesc din copilărie. Însă, acum că am terminat cartea, ceea ce inițial părea o simplă asociere născută din nostalgie s-a dovedit a fi o adevărată premoniție.
Căci Oameni buni și oameni de bine e… un spaghetti cu de toate 🙂 .
Începutul e demn de un adevărat thriller: o sinucidere ciudată chiar în inima Whitehall a unui înalt funcționar de stat pe care nimeni nu l-ar fi suspectat de gânduri negre. Normal, acest sfârșit misterios atrage atenția poliției, însă guvernul britanic declanșează, în paralel, o anchetă internă. Căci pe măsură ce urci pe scara puterii, secretele sunt tot mai mari și tot mai întunecate… așa că n-ar fi de preferat ca acest caz să fie soluționat de propriul investigator înaintea polițiștilor și a ziariștilor?
Ghinionistul de serviciu este John Ducane, membru respectabil al aparatului guvernamental tocmai pentru că a jucat tot timpul după reguli. Prin urmare, va accepta fără să crâcnească și sarcina pe care i-o trasează șeful și prietenul său, Octavian Gray, de a cerceta moartea colegului lor, chiar dacă nu are niciun chef să se ocupe de ceva atât de morbid.
Pentru un bugetar plictisit și plictisitor, John are destul de mult succes la doamne
Iar lipsa de entuziasm profesional a lui John devine și mai explicabilă atunci când aflăm detaliile complicatei sale vieți personale, care îi confiscă toată atenția. Căci pentru un bugetar plictisit și plictisitor, jur, protagonistul nostru are destul de mult succes la doamne. Practic, el oscilează între două femei (cu unele… devieri ocazionale spre o a treia și chiar a patra), tot timpul sfâșiat între dorința de a o rupe cu Jessica, tânăra profesoară de artă care chiar îl iubește, pentru a i se dedica lui Kate, soția șefului-prieten menționat mai sus, care doar îl perpelește (să mă scuzi, dar rima asta așa a țâșnit din tastatură 🙂 ) .
În timp ce investigația despre sinucigaș scoate la iveală secrete șocante (inclusiv practici de magie neagră, cu porumbei sacrificați și fecioare goale care… mă rog!, afli tu când citești cartea), un cu totul alt tip de mister își așteaptă rezolvarea la casa de vacanță a lui Octavian Gray, care e atât de aglomerată, încât, cu toată sinceritatea îți spun, că fără să-ți notezi numele personajelor și relațiile dintre ele nu cred că te descurci. Cel puțin, eu una… nu m-am descurcat.
Micuța comunitate care orbitează în jurul soților Gray este formată din oameni extrem de diferiți, pe care nu-i leagă un grad de rudenie, ci mai degrabă intrigi complicate, secrete rușinoase, jumătăți de adevăruri dureroase, multe minciuni și sentimente tăinuite. Practic, fiecare iubește pe cineva care iubește pe altcineva, dar nimeni nu-si mărturisește dragostea cu subiect și predicat, ceea ce dă naștere unor încurcături în general amuzante care m-au dus cu gândul la Visul unei nopți de vară, știindu-i pasiunea lui Iris Murdoch pentru titanul Shakespeare. Uneori însă … când iubirea se învecinează cu obsesia poate da naștere unei tragedii colosale care amenință să provoace moartea celor implicați + eventuale victime colaterale.
Cine sunt oamenii buni și cine sunt oamenii de bine?
Liantul între cele două planuri ale poveștii este John Ducane care atunci când nu umblă prin subsolurile fetide ale Londrei, ca să refacă traseul sinucigașului practicant de magie neagră, se zbenguiește cu soția șefului pe proprietatea însorită a acestuia de la malul mării. Însă pe măsură ce trece timpul, John descoperă că tot lui îi revine sarcina de a descâlci încurcatul ghem de relații dintre locatarii casei. Dar mai ales de a înțelege cine sunt oamenii buni și cine sunt oamenii de bine, care e diferența dintre ei și, mai ales, el din ce categorie face parte.
Iar John nu e singurul personaj al cărții pe care Iris Murdoch îl obligă să se supună acestui tip de (auto)analiză. Prin urmare, atenție!, avem de-a face cu pagini întregi de discuții filosofico-etice despre moralitate și divinitate și despre posibilitatea/imposibilitatea că una să existe fără cealaltă, care riscă să te plictisească de moarte dacă subiectul nu te pasionează prea tare.
De parcă tot spaghetti-ul pe care ți l-am înșirat până acum nu ar fi fost suficient, îți mai spun că romanul are multe accente de comedie romantică, câteva menționări dubioase ale unor farfurii zburătoare și un servitor care susține că se trage dintr-o sirenă. Plus un câine care tot timpul pare altceva! Sau… era o pisică?
De ce o iert totuși pe Iris Murdoch pentru zăpăceala aceasta de carte?
Ultima parte a romanului conține cele mai clare și, Slavă Domnului!, clarificatoare pagini, plus o scenă de o tensiune fantastică, care îl va aduce pe John în pragul lumii de dincolo (și puțin dincolo de el…). Și fix acesta este momentul în care va găsi răspunsurile la marile întrebări filozofice pe care și le pune din momentul în care l-a descoperit pe cel care se face vinovat moral de sinuciderea colegului său.
Paragraful anterior reprezintă motivul pentru care o iert pe Iris Murdoch pentru zăpăceala aceasta de carte. Cumva, din toate aceste încrengături și ciudățenii, scriitoarea alege și culege, desparte și apropie cupluri, rupe prietenii și leagă idile noi, astfel că punctul final al romanului le găsește pe cele mai multe dintre personaje într-o stare de improbabilă, aproape miraculoasă fericire.
Ceea ce nu aș putea spune neapărat și despre mine. Eu mă consider și un om bun, și un om de bine, dar sincer, romanul lui Iris Murdoch nu merită mai mult de 3,5 stele. Voi rotunji totuși la 4, pentru că nu umblăm cu jumătăți de măsură pe blog, dar mai ales de dragul celorlalte două cărți ale ei, Clopotul și Marea, marea, pentru care am ajuns s-o îndrăgesc (după cum îți explic mai jos).
Și revenind la primul Booker Prize din istorie, care a prilejuit reîntâlnirea mea cu scriitoarea britanică, atât mai spun și închei: habar nu am de ce l-a câștigat P. H. Newby. Dar știu precis de ce Iris Murdoch nu l-a câștigat.
Ce-am scris când am început să citesc Oameni buni și oameni de bine
După ce am scris AICI despre câștigătorul primului Nobel pentru literatură din istorie (azi aproape uitatul Sully Prudhomme), am fost curioasă să vad cine deschide seria Booker Prize. Adica premiul în care, cu anii, am ajuns să am mare mare încredere, după cum am tot spus-o aici, pe blog.
Spre deosebire de Nobel care, de obicei, celebrează un scriitor pentru toată opera sa (de nici nu știi ce să citești mai întâi, ca să te dumirești cât de cât), juriul Booker e mai îngăduitor cu noi, cititorii. Prin urmare, an de an premiul este acordat pentru cel mai bun roman scris în limba engleză și publicat în Regatul Unit și Irlanda.
Lista premianților începe în 1969 cu volumul Something to Answer For al lui P.H. Newby care, din păcate, nu a fost tradus în limba română (sau, cel puțin, eu nu am găsit nicio ediție deși am cotrobăit în toate cotloanele internetului).
Iris Murdoch, o scriitoare pentru care în urmă cu vreo 20 de ani am făcut o mică pasiune
Însă, chiar când mă pregăteam să închid dezamăgită articolul despre primul Booker Prize din istorie, ochii mi-au căzut pe un nume cunoscut. Și am zâmbit. Ca atunci când vezi un vechi prieten. Sau, în cazul de față, o veche prietenă. Căci printre finaliștii Booker din acel an, practic rivalii cu care Newby s-a luptat pentru marele premiu, s-a aflat și Iris Murdoch. O scriitoare pentru care în urmă cu vreo 20 de ani eu am făcut o mică pasiune, după ce i-am citit două titluri, apărute în acea perioada la editura Polirom: Clopotul și Marea, marea.
Menționate mereu ca adevărate borne în cariera de scriitoare a lui Iris Murdoch, Clopotul este considerat cel mai bun roman al ei de tinerețe, în timp ce Marea, marea este cel care i-a adus Booker Prize în 1978. Ambele vorbesc despre încercarea oamenilor de a-și găsi liniștea în izolare și despre eșecul demersului lor, indiferent dacă aleg o mânăstire benedictină (în Clopotul) sau o casă singuratică pe țărm (în Marea, marea).
Cărțile mi-au plăcut enorm (practic, una m-a dus la cealaltă…), cu o ușoară preferință spre Marea, marea, datorită imagisticii oferite de faleza pustie și aproape sălbatică și de valurile când liniștitoare, când amenințătoare. Poate că azi nu-mi mai amintesc în detaliu aventurile personajului principal, un actor care caută singurătatea pentru a-și scrie memoriile, dar port în minte încântarea cu care am citit paragrafele dedicate mării, adevărat personaj al cărții.
Oameni buni și oameni de bine a apărut în 2014 la Polirom
Prin urmare, ia să vedem… Cu ce volum a concurat draga de Iris în 1969? Și, mai ales, a fost oare tradus la noi?
Ei bine, Oameni buni și oameni de bine este titlul cu care Iris Murdoch a bătut în acel an la ușa Booker Prize. Și, din fericire, da, a apărut și în limba română, în 2014, tot la editura Polirom. Mai mult, în acest moment se află în posesia mea, așa că, domnule P.H. Newby, să mă scuzi, dar eu voi celebra primul premiu Booker din istorie, citind-o pe rivala ta. Asta e, nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește… să fie tradus în limba română!
