Autobiografia de Jose Luis Peixoto. Recenzie

Titlu: Autobiografia
Autor: José Luís Peixoto
Câte stele i-am dat:

Editura: Trei
Anul apariției: 2020
Traducere: Simina Popa

Când am auzit că José Luís Peixoto vine la Bookfest 2025, direct pe scărița din bibliotecă m-am cocoțat. Știam précis că dețin cel puțin un titlu al lui pe care mi-l cumpărasem după ce am citit pe undeva că Jose Saramago, una dintre iubirile mele de tinerețe, l-a considerat demn de a-l declara urmașul său literar.

Prin urmare, dacă tot vine omul la noi, măcar să-i rasfoiesc puțin cartea, mi-am spus eu privindu-i ușor încurcată titlul: “Autobiografia”. Căci, hmmm, dacă n-am citit nimic de Peixoto, nu e cam ciudat să încep taman cu o autobiografie?! În fine, cum ziceam, măcar s-o răsfoiesc. Cu acest gând m-am îndreptat spre Bookfest…

…ca să mă întorc de acolo decisă să o parcurg cap-coadă. Lasă că i-am admirat îndelung tatuajele lui Peixoto și, în general, lookul lui rock (video available pe pagina noastră de facebook 😎) , atât de neconform cu imaginea mea cam prăfuită despre scriitori. Lasă că m-a cucerit conferința pe care a susținut-o cu ocazia lansării unui alt roman al său – Câinii din Galveias.

Dar, după ce am stat 3 ore – 3 ORE!!! – la coadă să-i iau autograf, ajunsă față în față cu el am descoperit un tip absolut fermecător, care deși se vedea că era epuizat, tot a petrecut câteva minute întrebându-mă una-alta despre blog, copiind literă cu literă numele anaarecarti.ro în dedicația pe care mi-a scris-o și făcând și două-trei poze cu mine. Iar când m-am declarat impresionată că reușește să găsească în el resursele de a schimba câteva vorbe cu fiecare dintre sutele de persoane care se așezaseră la rând, mi-a spus: “Măcar atât să fac și eu după ce ați așteptat atât”. WOW!

Autobiografia de José Luís Peixoto nu e chiar o autobiografie obișnuită

Prin urmare, odată ajunsă acasă, direct cu Peixoto în brațe… pardon!… cu cartea lui Peixoto în brațe m-am instalat pe canapea. Mai ales că, după întâlnirea cu autorul ei, simțeam că nu voi avea de-a face cu o autobiografie obișnuită. Și am avut dreptate.

Căci volumul poate că este o autobiografie a lui Peixoto, nimic de zis. Dar, în același timp, este autobiografia lui Saramago. A relației dintre ei doi. Dar, mai ales, este autobiografia chiar a acestei cărți, pentru că înțelegi cum a luat naștere, cum a fost scrisă, cum a fost încheiată. Pe toate aceste paliere se desfășoară povestea și, de parcă nu ar fi fost suficient, în acest omagiu pe care Peixoto i l-a adus mentorului său literar, realitatea se amestecă cu ficțiunea, detalii absolut reale din viețile celor doi scriitori introduc fragmente suprarealiste, iar la un moment nici nu mai știi despre ce e vorba în nebunia aceasta de carte…

Despre Peixoto?

Despre Saramago?

Despre viața de scriitor?

Despre arta de a scrie?

Că nu e o carte care se citește ușor cred că a devenit deja evident. După cum spuneam pe pagina noastră de facebook – unde dacă nu urmărești, uite și tu ce mărturisiri ratezi 😄 -, în primele momente după ce am terminat-o nici nu eram sigură ce am citit, de fapt. Sau de unde s-o apuc ca să-ți vorbesc despre ea.

Dar voi încerca.

Un tânăr scriitor care poartă același prenume cu autorul cărții…

Cândva, prin anii 90, un tânăr scriitor, care poartă același prenume cu autorul cărții, își risipește timpul și banii pe străzile orașului Lisabona golind sticle de alcool și pierzând la poker tot ce are (ba chiar și ce au alții). El încearcă astfel să umple golul apărut în viața sa după ce și-a publicat primul roman, bântuit de ideea de a-l scrie pe al doilea și descoperindu-se incapabil să o facă. Oare mama lui a avut dreptate?

În toiul pubertății, în timp ce alți băieți ocheau vrăbii cu puști cu aer comprimat, antrenament sănătos de tras la țintă, Jose își petrecea ore în șir ascuns și tăcut, citea întins în pat sau scria prostii, aplecat deasupra unui caiet. La început, mama lui s-a rugat, i-a cerut Sfintei Cecilia, protectoarea poeților, să-i cruțe fiul, să-l scape de asemenea idei. Negăsind răspuns, s-a conformat și a coborât privirea în fața Domnului, acceptându-i misterele. De atunci, a început să se roage pentru fiul său Sfântului Alexie, protectoarea cerșetorilor.
José Luís Peixoto, Autobiografia

În cele din urmă, blocajul literar – coșmarul oricărui scriitor – dublat de cel financiar îl forțează să accepte o slujbă de care nu are niciun chef: scrierea biografiei lui Jose Saramago.

Recenzia de față are ca misiune supremă un avertisment

Prin urmare, Jose trebuie să-l intervieveze pe mai vârstnicul scriitor pentru a-și realiza documentarea care va sta la baza cărții. Numai că întâlnirea aceasta le va da protagoniștilor viețile peste cap. Iar mie – dureri de cap. Căci Jose & Saramago nu împărtășesc doar același prenume, aceeași patimă pentru scris sau aceeași apreciere reciprocă, ci și, de la un punct încolo, aceeași peniță cu care a fost scrisă această carte. (Sau, mă rog, aceeași tastatură, poftim!, pentru cititorii care nu se dau în vânt după licențele poetice).

Astfel, povestea unuia se continuă în a celuilalt, un capitol spus din perspectiva lui Jose, pur și simplu, “curge” în cel narat de vocea lui Saramago, iar răsturnarea de planuri și schimbarea de perspectivă se face atât de firesc, de natural și de poetic încât ajung să-mi dau seama că recenzia de față are ca misiune supremă următorul avertisment: cască bine ochii când citești cartea aceasta ca să nu te incurci.

(Ca să fiu sinceră, eu am pățit-o… de nu mai înțelegeam cine a luat bătaie și de ce, așa că mă și apucasem să caut pe google dacă vreodată Saramago a fost victima vreunei agresiuni… pffff!!!… deci CASCĂ OCHII!)

Iar eu am simțit că-mi ia creierul foc

Cartea se constituie, de fapt, într-un uriaș joc al oglinzilor – așa cum este atât de inspirat promovată – de la propoziția cu care începe: “Saramago a scris ultima frază din roman.”

…până la cea cu care se încheie: „Jose a scris prima frază a romanului”.

Iar în aceste oglinzi îndreptate unele spre altele, cei doi protagoniști par să se reflecte la infinit, căci (un exemplu), Jose scrie o carte în care Saramago apare citind o carte despre Saramago care citește o carte despre… Iar eu am simțit că-mi ia creierul foc:

Saramago a răsfoit romanul lui Jose până la pagina care trebuie. A intrat într-o frază, cuvânt cu cuvânt, și a pornit. Luând cunoștință de sine sau transformându-se în acele rânduri, citea despre cineva care citea. Și, fără să aibă pe cineva care să-i confirme, singur în birou, i s-a părut că descrierea unui chip imobil, nici festiv, nici încruntat, se referea la propriul lui chip.
José Luís Peixoto, Autobiografia

Nu-ți mai spun că, la un moment dat, Jose dispare din propria-i carte și în acel moment al meu de surpriză – Poftim??! Ce?! Dar unde s-a dus?!! – , cel care m-a salvat a fost Saramago care a intervenit pentru a mă anunța în ce capitol voi afla ce s-a întâmplat cu colegul lui de narațiune. Și așa a și fost!

Te-am pierdut?! Stai că n-am terminat! Un al treilea personaj important din carte, Fritz, proprietar de librărie, amic al lui Jose și devenit complet orb în timpul unei călătorii de avionul, își roagă tatăl să-i citească fix acest volum care practic se scrie sub ochii tăi. Și în care el însuși apare. Inclusiv rugându-și tatal să-i citească fix acest volum…

Desigur, admiratoarele lui Saramago s-au strecurat inclusiv în carte

Viețile celor doi scriitori din generații diferite sunt atât de întrepătrunse încât până și femeia cu care Jose ajunge să închege o bizară relație amoroasă îi cade inițial la așternut (mă rog, mai précis printre rafturile magazinului unde lucrează ea, căci acolo au loc primele lor momente intime) numai după ce tânărul îi dezvăluie că lucrează la biografia lui Saramago, marea ei iubire literară (Doamne, că multe mai suntem…!)

Și dacă tot a venit vorba (din nou) de admiratoarele și admiratorii lui Saramago… Pentru aceștia, cartea constituie un adevărat deliciu literar și datorită numeroaselor referințe, mai mult sau mai puțin evidente, la opera și personajele uriașului autor. Dar… pentru că am tot fost întrebată zilele acestea în timp ce mă fâțâiam cu Autobiografia de colo-colo… se vor putea bucura de ea și cei care NU l-au citit pe Saramago? Îndrăznesc să spun că da, atât de bun este Peixoto!

Cine a spus că autobiografia unei cărți e cu ceva diferită de autobiografia unei persoane?

Poate partea care mi-a plăcut cel mult din această carte care oricum mi-a plăcut la nebunie este Caietul în care Jose își notează etapele scrierii biografiei lui Saramago și își urmăreste progresul. Sunt fragmente pline de adnotări, de ștersături (la propriu, avem rânduri întregi tăiate și/sau modificate), dar și de speranțe, de visuri și de frustrare… căci, până la urmă, cine a spus că autobiografia unei cărți e cu ceva diferită de autobiografia unei persoane?

Mai mult, angoasele și obsesiile care îl urmăresc pe Jose pe tot parcursul procesului de creație nu iau sfârșit, așa cum ne-am fi așteptat, odată cu publicarea cărții:

José se temea de lipsa de control a cărților lăsate slobode în lume, nu conta mărimea tirajului sau minciunile numerelor exacte; conta ideea de obiecte comunicante care există în libertate, fără să ceară voie, peste tot.
José Luís Peixoto, Autobiografia

Recunosc că, abia dupa am terminat cartea și le-am dat timp impresiilor să se așeze (haos era în capul meu!), am realizat ce construcție literară FABULOASĂ a fost în stare să pună în pagină Peixoto. Nu degeaba Saramago, ditamai câștigătorul premiului Nobel în 1998, s-a recunoscut în el. Nu degeaba Peixoto a fost, la rândul lui, răsfățat cu atâtea premii literare.

Și știi ceva?! Din tot ce-am citit zilele acestea despre el și despre opera lui, aflând cum îl tratează critica și văzând cu ochii mei cum îl tratează publicul, n-o să mă mire dacă într-o bună zi, într-un viitor mai îndepărtat (după cum știm foarte bine că are obiceiul juriul Nobel 😜 ), Peixoto va câștiga cea mai importantă distincție literară din lume.

Autobiografia de José Luís Peixoto: o certitudine și o dilemă

După acest prognostic atat de riscant, mai am pentru tine acum, la final de recenzie, o certitudine și o dilemă.

Certitudinea:

Autobiografia de José Luís Peixoto este cea mai bună carte pe care am citit-o până acum în 2025.

Dilema:

La un moment dat, am fost avertizată de o veterană în ale operei… peixotiene, ca să zic așa, că nu acesta este titlul potrivit cu care să-mi încep relația cu scriitorul portughez: “E total diferit de celelalte romane ale lui, n-o să-ți placă, n-o să-ți mai dorești să citești altceva, păcat!”, m-a căinat ea.

Doar că, după cum ți-am spus, acest exercițiu de stil venit parcă din viitor mie una mi-a plăcut la nebunie!!! Așa că acum ce fac?! Mai citesc și altceva de Peixoto sau rămân cu această carte perfectă, cu această întâlnire perfectă?!!! Căci tare mi-aș dori, dacă tot am avut o relație în tinerețe cu Saramago, să am una… la bătrânețe cu Peixoto.

Și să-mi creez astfel propriul meu joc al oglinzilor, știi ce zic?

Facebook Comments

“Autobiografia” de José Luís Peixoto