Autor: Emile Zola
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Corint
Anul apariției: 2015
Traducere: Iulia Feldrihan
Am citit într-una dintre cărțile mele despre… cărți 😅 că Emile Zola nu a primit Nobelul pentru literatură deoarece era considerat în epocă un scriitor prea pesimist. Acum nu știu dacă chiar acesta a fost motivul pentru care nu i-a convins pe jurați să-i dea premiul, dar te anunț că nici astăzi Nana nu e vreo mare veselie.
Romanul face parte din seria Rougon-Macquart, alcătuită din 20 de titluri care prezintă saga familiei cu același nume. Însă numărul acesta, chiar impresionant, nu trebuie să te sperie: fiecare poate fi citit și de sine-stătător. Aspect de care am ținut inclusiv eu cont într-una dintre călătoriile mele spre Paris, când m-am gândit că Nana ar putea fi companioana perfectă.
Iar faptul că m-am întovărășit literar, la drum lung, cu o practicantă a celei mai vechi meserii din lume nu numai că nu m-a deranjat, dar chiar mi-a trezit și mai tare curiozitatea. Căci din interacțiunile mele anterioare cu Emile Zola, creatorul naturalismului în literatură, știu că scriitorul francez considera ca genetica, ereditatea și mediul social în care se nasc și cresc personajele sale le dictează acestora temperamentul și destinul. Să fie Nana excepția?
Nu. Nu este.
În frumusețea animalică a Nanei se ascunde toată putreziciunea “moștenirii” sale
În frumusețea animalică a Nanei, o prostituată de lux din vremea lui Napoleon al III-lea, se ascunde toată putreziciunea “moștenirii” sale – sărăcia dincolo de inimaginabil a familiei în care a venit pe lume, alcoolismul în care și-au găsit alinare unii dintre membrii ei, demența în care au sfârșit alții. Așa că e oare de mirare că această fiică de spălătoreasă, care și-a început viața în mizerie, materială și morală, se dovedește capabilă să calce pe cadavre pentru avere și (macar o aparență de) respectabilitate? Zola consideră că nu.
Iar cadavrele din paragraful anterior nu sunt doar o figură de stil. Căci pentru bărbații pe care îi subjugă cu calitățile ei fizice… hmmm, și nu numai, dacă înțelegi ce vreau să spun… patima violentă pentru Nana le devine blestem. Aproape toți sfârșesc tragic. Ruinați. Repudiați. Răniți. Morți. “Fatalitatea cărnii” e o expresie care îi plăcea mult lui Zola, iar acum, după ce am citit Nana, îmi dau seama că poate ar fi trebuit s-o iau mai degrabă ad litteram decât să-i caut cine știe ce înțelesuri ascunse.
O descriere minuțioasă, uneori la limita fiziologiei, a tot ce are societatea mai rău și mai pervers
Însă soarta crudă a amanților Nanei pe mine una nu m-a mișcat niciun pic. Acești artistocrați care duc în ochii societății o viață plină de demnitate și de bună-cuviință se metamorfozează în dormitorul aurit al Nanei și devin sclavii propriilor dorințe și vicii, adevărate cazuri patologice care m-au înfiorat și îngrețoșat în același timp. Nimic nu ratează Zola în acest roman: scene de sex mai explicite sau mai sugerate, voyeurism, homosexualitate, sado-maso, orgii… E o descriere minuțioasă, uneori la limita fiziologiei, a tot ce are societatea mai rău și mai pervers, iar pedepsele pe care autorul francez le pregătește personajelor sale, unul mai păcătos ca altul, aproape că-i transformă romanul într-un manifest anti-prostituție.
Iar Nana, din nou, nu face excepție. Însă despre ce-i rezervă Zola acestei femei care a fost condamnată din ziua în care s-a născut nu voi sufla niciun cuvânt. Și te sfătuiesc insistent, în caz că ești tentat(ă) să citești cartea, să te ferești de alte texte din online care, spre marea mea stupoare, dezvăluie cu subiect și predicat sfârșitul cărții!
Merita Nana asemenea sfârșit? Consider că nu
Un sfârșit care pe mine recunosc că m-a întristat. Da, poate că Nana nu este cea mai agreabilă eroină. Ba chiar în unele momente este absolut detestabilă. Mai ales când dovedește că pentru ea propriul copil e doar un moft – pentru că Nana (ca și o altă prostituată celebră în literatură, Roxana lui Daniel Defoe, despre care îți voi vorbi altă dată) habar nu are să fie mamă. Și nici nu-și dorește să învețe.
Ceea ce, să mă scuzi, dar în ochii mei este un păcat mult mai grav decât orice pervesiune pe care o practică ea în dormitorul personal. Cu toate acestea, pe mine rândurile finale ale cărții – avertisment!, necesită un stomac destul de tare – m-au cutremurat. Merita Nana așa ceva? Consider că nu, dar, după cum cred că ți-ai dat deja seama, Zola nu prea credea în excepții.
Un best-seller în epocă
Istoria tragică a Nanei a fost un best-seller în epocă. În primii 5 ani de la apariția în 1880, romanul s-a vândut în aproape 150.000 de exemplare, devenind practic unul dintre “hiturile” lui Zola. Ceea ce nu mă surprinde niciun pic. E vorba de același apetit public pentru senzațional, de aceeași obsesie pentru sex, aceeași aplecare spre voyeurism care caracterizează și azi societatea, la aproape 150 de ani distanță. Drept dovadă, vânzările record ale tabloidelor, audiențele reality-showurilor, timpul uriaș pe care îl petrecem pe rețelele sociale, urmărind ce fac alții.
S-a spus despre Zola că avea sensibilitate de tabloid. Așa că nu am cum să nu mă gândesc: în spiritul determinismului promovat chiar de el, nu era logic să aibă și un succes pe măsură?
P.S. Îmi redeschid recenzia pentru a face o completare, după ce am primit întrebarea: despre ce carte despre cărți e vorba în prima frază a recenziei? Ei bine, informația apare în Istoria cărților de Martyn Lyons, pe care am recenzat-o AICI.
Cum este introdusă Nana în romanul care-i poartă numele…
… ca să ne fie clar de la început cu cine/ce avem de-a face 😅
“Se auziră cele trei lovituri ale gongului, plasatoarele continuau să adune hainele, cu brațele încărcate de blănuri și paltoane, în mijlocul publicului care intra. Galeria plătită aplaudă decorul – o grotă în muntele Etna, săpată într-o mină de argint, ale cărei laturi aveau strălucirea unor monede noi; pe fundal, forja lui Vulcan părea culcușul unui astru. Încă de la a doua scenă, Diana cădea la o înțelege cu Zeus, care trebuia să simuleze o călătorie, pentru a le lăsa loc liber lui Venus și lui Marte. Apoi, nici nu rămânea bine singură Diana, că și sosea Venus.
Un freamăt cuprinse sala. Nana era goală. Era însă foarte degajată în goliciunea ei cutezătoare, sigură de atotputernicia cărnii ei. Un simplu voal o învăluia; umerii rotunzi, pieptul ei de amazoană, ale cărui sfârcuri trandafirii stăteau ridicate și tari ca niște lănci, șoldurile late, care se ondulau într-o legănare voluptuoasa, coapsele de blondă durdulie, întreg corpul i se ghicea, I se vedea sub țesătura subțire, de un alb ca spuma. Era Venus cea născută din valuri, învăluită în propriile-i plete. Și atunci când Nana ridica brațele, i se zăreau, în luminile rampei, firele de păr aurii de la subsuori.
Nimeni nu îndrăznea să aplaude. Nimeni nu mai râdea, fețele grave ale bărbaților se alungeau, cu nasurile subțiate, cu gura ațâțată și uscată. Părea că trecuse o ușoară pală de vânt, încărcată de o amenințare surdă. Deodată, din copila aceea nevinovată se trezi la viață femeia tulburătoare, aducând cu ea nebunia sexului ei de femeie, lăsând frâu liber necunoscutului dorinței. Nana continua să surâdă, dar cu acel surâs subtil al femeii devoratoare de bărbați.
– Ei drăcie! Doar atât îi spuse Fauchery lui La Faloise.“
