Autor: George Orwell
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2019
Traducere: Dana Crăciun
Nu o să-ți ascund că am (re)deschis O mie nouă sute optzeci și patru, celebrul roman al lui George Orwell, ca un răspuns la toată această perioadă tensionată. În mod normal, în zile încărcate și încordate, eu mai degrabă aleg din bibliotecă o carte luminoasă, lejeră, veselă, optimistă, un contrast care să mă ajute să mențin cât de cât un echilibru.
Însă, de data aceasta, nu am simțit nevoia unui refugiu. Ci a unei explicații. A unui exemplu. A unei întrebări de tipul what if/ce-ar fi dacă, oricât de catastrofal ar fi răspunsul la ea.
Iar George Orwell le bifează pe toate.
O mie nouă sute optzeci și patru (sau 1984, cum apare în unele ediții) este genul acela de carte despre care au auzit chiar și cei care nu au ținut-o niciodată în brațe. A depășit cu mult granițele literaturii, devenind un fenomen în sine. A zdruncinat conștiințe, a lansat un adevărat sistem filosofic, a revoluționat limbajul. Nu există top al distopiilor în care să nu figureze (de obicei pe primul loc). I s-au dedicat biblioteci întregi de analize, de eseuri, de (re)interpretări, de comentarii.
Deci, având în vedere tot ce am înșirat în paragraful anterior, ceva ceva om fi învățat din ea.
Oare?
Oare chiar am învățat având în vedere ce s-a întâmplat în România ultimelor luni? În acest moment, habar n-am, dar sunt absolut sigură că după această zi de duminică, 18 mai 2025, vom afla.
Vechea ordine mondială a fost anihilată
Până atunci, dacă tot a venit vorba și dacă oricum nu-mi mai arde de nimic, hai să-ți vorbesc puțin despre O mie nouă sute optzeci și patru pe care la prima lectură (undeva, în anii de liceu) am apreciat-o mai degrabă din motive tehnice, ca să zic așa. Pentru că abia acum, când am recitit-o, s-o înțeleg cu adevărat, s-o simt cu toată ființa mea.
Și să mă cutremur.
Suntem în anul 1984 (sau, cel puțin, așa crede protagonistul) și omenirea nu seamănă cu nimic din ceea ce știm. După un război nuclear și o revoluție la nivel global, vechea ordine mondială a fost anihilată, fiind înlocuită de trei megastate, permanent în razboi, dar pe care, de fapt, doar geografia le desparte. Altfel, ele sunt identice – trei regimuri totalitare în care oamenii de rând sunt bântuiți de foame și de frică, de lipsuri materiale și de lipsa oricărui ideal. Dar mai ales de supravegherea continuă și absolută practicată de stat care anulează inițiativa personală, acțiunile originale sau intimitatea de orice fel.
Fratele cel Mare cere obediență totală
Într-o astfel de Londră își duce viața Winston Smith, funcționar obscur al Partidului condus de Fratele cel Mare/Big Brother care cere de la membrii săi nu doar obediență totală, nu doar îmbrățișarea fără rezerve a ideologiei care răstoarnă concepte și valori și pedepsește individualismul, ci și o iubire vecină cu fanatismul.
Angajat la Ministerul Adevărului care se ocupă cu… minciuni și mistificări, Winston Smith are sarcina de a modifica trecutul, rescriind cărți, articole de ziar, tratate și lucrări științifice. Astfel coșmarul autoritarist din prezent capătă legitimitate, iar adevăratul trecut este șters și în cele din urmă, pe măsură ce oamenii care și-l mai amintesc dispar unul cât unul, uitat. Căci una dintre dogmele politicii de partid este:
Cine controlează trecutul controlează viitorul.
George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
Cine controlează prezentul controlează trecutul.
„Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranţa este putere”
Toate aceste acțiuni de propagandă sunt dublate de un antrenament mintal permanent pe care Partidul îl pretinde membrilor săi. Pentru că Fratele cel Mare nu se mulțumește doar ca aceștia să acționeze conform normelor sale! Nu! El vrea ca ei să și gândească așa. Să fie absolut convinși că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranţa este putere”, o altă mantră a autorității de stat.
Orice gând care nu cadrează cu politica de partid devine O Crimă-n-gândire. Iar pedeapsa este cumplită!
Poliția Gândirii tot urma să-l prindă. Înfăptuise (…) crima fundamentală, care le conținea în ea pe toate celelalte. Crimă-n-gândire, așa îi spuneau. Crimă-n-gândire nu era ceva ce putea fi ascuns veșnic. Puteai să o disimulezi cu succes o vreme, chiar ani întregi, dar mai devreme sau mai târziu ajungeau inevitabil la tine. Întotdeauna se întâmpla noaptea – arestările se făceau invariabil noaptea.
Trezirea bruscă din somn, mâna aspră care-ți scutura umărul, luminile care te orbeau, cercul de fețe împietrite din jurul patului. În marea majoritate a cazurilor nu avea loc niciun proces, nu se raporta nicio arestare. Oamenii dispăreau, pur și simplu, întotdeauna în timpul nopții. Ți se scotea numele din registru, se ștergeau urmele a tot ce făcuseși vreodată, existența pe care o avuseseși cândva era negată și apoi uitată. Erai abolit, anihilat – VAPORIZAT era cuvântul obișnuit.
George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
Cu toate acestea, Winston Smith riscă. Cuprins de îndoieli în privința Partidului și a liderului suprem, bărbatul începe să chestioneze prezentul și să-și amintească trecutul. Conformismul lui se clatină din ce în ce mai tare. Bifează tot mai multe acțiuni interzise: se sustrage sarcinilor, își găsește o ascunzătoare unde să poată scăpa de supravegherea permanentă, își face o iubită, dar, mai ales, decide să țină un jurnal.
Nu era chiar o activitate ilegală (nimic nu mai era ilegal, din moment ce nu mai existau legi), dar dacă ar fi fost descoperită, aproape sigur că ar fi fost pedepsită cu moartea sau cel puțin cu 25 de ani într-un lagăr de muncă silnică.
George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
Într-o dictatură cuvintele sunt, cu adevărat, periculoase
Căci într-o dictatură cuvintele sunt, cu adevărat, periculoase. Prin urmare, eliminarea lor duce la crearea societății ideale propovăduite de partidul unic care a însărcinat mai mulți specialiști să creeze Neolimba, „singura limbă din lume al cărei vocabular se micșorează în fiecare an. Nu pricepi că întregul scop al neolimbii este să îngusteze sfera gândirii? În cele din urmă, vom face crima-n-gândire literalmente imposibilă, deoarece nu vor mai exista cuvinte care s-o exprime”.
Practic, anihilarea limbii înseamnă anihilarea gândirii. Cum mai poți reflecta, visa, tânji la libertate, dacă acest cuvânt a fost eliminat? Din limbă, din cărți, din practică. În plus, ceea ce mai rămâne din uriașele dicționare de odinioară este un excelent sistem de propagandă și de manipulare. Într-o lume în care nu mai există proprietatea termenilor, în care cuvinte dispar peste noapte, în care sensurile se răstoarnă, în care aceeași expresie înseamnă lucruri diferite atunci când interlocutorul îți este prieten sau dușman… oamenii se zăpăcesc, devin tot mai slabi și mai nesiguri. Prin urmare, mai ușor de îndoctrinat.
O mie nouă sute optzeci și patru, o carte fără speranță
Că O mie nouă sute optzeci și patru e o carte fără speranță e puțin spus. În cele mai luminoase fragmente ale ei, în romantismul întâlnirilor celor doi îndrăgostiți, Winston și Julia, amenințarea nu dispare nicio măcar preț de o virgulă. Și știi cum o să se termine totul.
Rău.
Este răul absolut. Este răul total. Este răul care transformă moartea într-o eliberare, în alternativa aproape fericită de care însă eroul nostru nu are parte. Desigur, pentru cei care nu știu cum se încheie cartea, încerc să mă feresc de orice spoilere. Voi spune doar că ultima parte a romanului, cea care descrie cu brutalitate, în pagini care nu se mai termină, în detalii care nu omit nimic, tortura la care este supus Winston, se citește cu stomacul făcut ghem, cu noduri în gât și cu ochii uneori aproape închiți, de parcă încerci să filtrezi cât poți ororile la care asiști neputincios/neputincioasă. Sau, cel puțin, așa am reacționat eu.
Torționarul lui Winston, cel mai detestat personaj negativ al tuturor timpurilor
Nu degeaba torționarul lui Winston, al cărui nume refuz să-l scriu într-o încercare recunosc-naivă de a-l condamna la uitare, a ocupat primul loc într-un clasament recent al personajelor negative din literatură, bazat pe voturi ale cititorilor din toată lumea. Decimarea metodică, fizică și psihică, pe care i-o aplică lui Winston, calmul și blândețea cu care distruge un om, seninătatea cu care folosește psihologia fricii, toate acestea l-au transformat în cel mai detestat personaj negativ al tuturor timpurilor.
Îmi închei aici recenzia, mărturisindu-ți că a fost una dintre cele mai dificil de scris de când avem noi blogul. Căci în fața acestei duminici hotărâtoare pentru tot ceea ce suntem, dar mai ales pentru tot ceea ce vom fi, O mie nouă sute optzeci și patru devine, cu adevărat, înfricoșătoare.
Nu-mi rămâne decât să-mi doresc să alegem cu înțelepciune. Să nu-i dăm lui Orwell ocazia de a exclama, de acolo de unde-și petrece eternitatea: Eu v-am spus!
