Sunt convinsă că ai auzit de şoferul care a intrat vineri cu maşina în gardul Palatului Victoria. Conform buletinelor de ştiri, gestul ar fi fost intenţionat, tânărul explicându-le jandarmilor că a provocat incidentul pentru că voia să atragă atenţia asupra terorismului.
„Micul prieten” de Donna Tartt este exemplul clasic de carte care ratează succesul la cititori din cauza prezentării realizate de editură! Promovată ca având un subiect incitant – încercările unei fete de 12 ani care vrea să afle cine i-a ucis fratele, volumul se dovedește o… mare păcăleală din acest punct de vedere.
Ideea să-ți prezint câteva cărţi despre iarnă mi-a venit aseară când mă uitam pe geam… îngrozită. “Pffff, cum, cu ce ajung mâine la serviciu dacă începe să ningă iar la noapte?!” Dinspre televizor mai primesc o veste proastă: urmează câteva zile de ger cumplit!!! Se poate şi mai rău?
Christopher Hitchens, pe care mulţi îl cataloghează drept ateu extremist, nu e deloc extremist. E un tip foarte documentat, care, culmea!, nu propovăduieşte antireligia. El îţi prezintă la obiect minciunile, înşelătoriile pe care se bazează credinţa şi atrocităţile înfăptuite în numele ei de secole bune.
De la bun început trebuie să precizez: sunt fan Stephen King. Am citit tot ce a apărut în limba română, cărţi, articole, nuvele, inclusiv cartea lui despre scris. Am încercat chiar şi un roman în limba engleză, dar progresam foarte încet din cauză că trebuia să consult dicţionarul şi aveam impresia că mă rupeam din atmosfera cărţii.
Prima dată când am citit Kate Morton, “Grădina uitată”, mi-am zis că e ca o limonadă. Merge într-o zi de vară cu 40 de grade, când creierul ţi-e prea copt ca să poată rumega un autor serios. Dacă ai un filon substanţial de romantism, s-ar putea chiar să-ţi placă; eu n-am.
Ce face un autor de geniu cum e Haruki Murakami atunci când se plictiseşte de scris capodopere precum “În căutarea oii fantastice”, “Pădurea norvegiană”, “1Q84” sau “La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor”? Se joacă şi creează… “În noapte”.
“Cartea lui Daniel este U-LU-I-TOA-RE!”
Îl privesc cu o uşoară neîncredere pe prietenul meu din copilărie devenit un-avocat-care-nu-prea-mai-citeşte. O recomandare venită din partea lui nu mă face neapărat să dau buzna într-o librărie. Dar pentru că-i sunt datoare măcar atât pentru ţigările pe care le luam de la el cand fumam pe furiş împreună în adolescenţă, cumpăr “Cartea lui Daniel” de E. L. Doctorow. Și o uit pe un raft vreo doi ani.
Dragă Igor Bergler,
Sincer, eu te înţeleg. Când merg la un spectacol de balet şi văd o balerină făcând ‘nshpe mii de fouette-uri, îmi spun: “Da’ ce, eu nu pot?!”. Aşa şi tu…
De când am văzut filmul “Dark Knight” am început să mă gândesc la ce înseamnă să fii poliţist în Gotham.
„Eu sunt fiica lui Rembrandt” nu este vreo capodoperă – asta ca lucrurile să fie clare de la bun început. N-a zguduit topurile şi nici ţie nu-ţi va zgudui viziunea asupra vieţii sau mai ştiu eu ce alte aspecte esenţiale. În plus, probabil vei strâmba din nas la auzul sintagmei “ficţiune pentru adolescenţi”.
“Cioburi de onoare” este una din cărţile mult aşteptate de mine. Atunci când am aflat că o să apară în Romania, am zis “WOW… Trebuie să o am!”.
Cel mai bun sfat pe care ţi-l pot oferi în legătură cu Michel Houellebecq, înainte de a începe să discutăm despre “Supunere”, este ca NICIODATĂ, DAR ABSOLUT NICIODATĂ, să nu-i cauţi poza pe internet.
M-am apucat de “Dumnezeiţele din Moravia” cu un entuziasm uriaş.
Cum evit să scriu despre „Numărul zero”?! Ce mă fac?!
Dau din colţ în colţ, dar conştientizez că n-am nici o şansă de scăpare, aşa că trag aer în piept şi spun: “NU MI-A PLĂCUT!”