Pe cât de uriaş le-a fost talentul care i-a unit, pe atât de pătimaşă a fost ura care i-a despărţit. Lumea literaturii nu este nici ea lipsită de rivalităţi între marii scriitori. Fie din motive de ordin artistic, fie din motive mai… lumeşti – gelozii, bani sau femei.
Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Marquez
Unul dintre cele mai cunoscute conflicte între scriitori a fost cel dintre Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa. În 1976, întâlnindu-se la o premieră de film, Llosa i-a dat un pumn lui Marquez în văzul tuturor și nimeni nu a știut de ce. Cei doi erau prieteni foarte buni de aproape zece ani și chiar se încuscriseră, Marquez fiind chiar nașul fiului lui Mario Vargas Llosa, scrie Historia.
S-a zvonit atunci că motivul scandalului dintre cei doi mari scriitori sud-americani ar fi fost o femeie. Când Vargas Llosa și-a părăsit soția, pe Patricia, pentru o stewardesă, aceasta a mers să vorbească cu Marquez, bun prieten pe atunci al soțului ei. Se pare că Marquez ar fi consolat-o pe Patricia cu mai mult decât niște vorbe și i-ar fi zis acesteia să divorțeze de Llosa.
Cei doi scriitori nu au vorbit niciodată despre disputa dintre ei.
Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald
Doi dintre cei mai cunoscuți scriitori americani ai perioadei interbelice, Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald, au avut o relație complicată care a început ca o prietenie pentru a sfârşi distrusă de gelozie, alcool și bani.
Hemingway și Fitzgerald s-au cunoscut în 1925, imediat după publicarea romanului Marele Gatsby. Cartea i-a adus lui Fitzgerald succesul imediat. Hemingway, în schimb, era încă un scriitor relativ necunoscut. Cei doi au legat rapid o prietenie, dar relația s-a deteriorat în curând, căci Hemingway nu aprecia stilul de viață petrecăreț al lui Fitzgerald, iar între ei s-a născut o rivalitate ajunsă deja faimoasă.
Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud
Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud au fost doi dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XIX-lea. Cei doi francezi se încurajau şi se inspirau reciproc, însă prietenia lor a început să fie măcinată de gelozie. Au avut inclusiv o relație intimă, iar Verlaine și-a părăsit familia pentru Rimbaud, cu care s-a și mutat la Londra. Idila extrem de pasională s-a sfârşit însă rapid, marcată de consumul excesiv de alcool și hașiș.
În iulie 1873, cei doi poeți au o altercație, iar Verlaine îl împușcă pe partenerul său, rănindu-l la mână. Incidentul l-a afectat profund pe Rimbaud, care a renunțat complet la scris din acel moment, deși avea doar 21 de ani.
Samuel Taylor Coleridge și William Wordsworth
O altă prietenie transformată în rivalitate a fost cea dintre Samuel Taylor Coleridge şi William Wordsworth, poeții britanici care au pus bazele mișcării literare romantice. Având aceeași viziune artistică, cei doi au legat o strânsă prietenie bazată pe respect reciproc. Însă pe măsură ce Wordsworth și-a creat o faimă ca scriitor, ambiția sa l-a făcut să-și umilească prietenul atunci când cei doi au editat volumul „Balade Lirice”: Wordsworth a insistat ca numai numele său să apară pe pagina de titlu.
Lord Byron și John Keats
Pe 15 martie 1820, Lord Byron se arăta de-a dreptul furibund la adresa lui John Keats, dupa ce acesta îl criticase în poemul Sleep and Poetry pe Alexander Pope, idolul literar al lui Byron.
Ce-a spus Byron despre Keats:
– că e un „mormoloc” care nu scrie poezie, ci… (mă rog, o să folosesc un eufemism, să nu avem reclamații 
) o formă de auto-satisfacție mintală, lipsită de disciplină și structură. Byron îl vedea pe Keats ca pe o creatură inferioară, „puiul” nedezvoltat al poeților pe care îi ura deja (Wordsworth și Southey).
– că e un „păduche de pe fusta unei femei” și un scriitor vulgar care încearcă să pară rafinat fără a avea educația necesară. Byron afirmă clar că orice atac la adresa lui Pope este o dovadă de ignoranță și nebunie, iar Keats, prin „scâncetul” său poetic, nu face decât să murdărească literatura adevărată.
După moartea lui Keats, Byron și-a mai îndulcit tonul, recunoscând că fragmentul Hyperion este „cu adevărat inspirat”, însă a rămas sceptic față de sensibilitatea exagerată a acestuia (glumind chiar că Keats a fost „ucis de o recenzie”).
