În volumul „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“, publicat de Editura Curtea Veche, ziaristul columbian Plinio Apuleyo Mendoza a realizat interviuri ample cu Gabriel Garcia Marquez, care relevă cugetările scriitorului despre literatură, faimă, politică, putere, despre prietenia cu Fidel Castro sau Mitterrand.

Lucrarea „Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez“ este alcătuită din discuţii purtate între doi buni prieteni încă din tinereţe: Marquez şi jurnalistul Plinio Mendoza, scrie Adevărul. Convorbirile ating subiecte variate, de la opiniile scriitorului despre literatură şi femei, până la angajarea sa în apărarea drepturilor omului.

Ce spune Marquez despre soţia lui, Mercedes

„— Toţi prietenii tăi ştiu ce rol a jucat în viaţa ta Mercedes. Povesteşte-mi unde ai cunoscut-o, cum te-ai însurat cu ea şi mai ales cum ai reuşit lucrul ăsta atât de rar, să ai o căsătorie fericită.

—Pe Mercedes am cunoscut-o în Sucre, un târg din interiorul coastei Caraibilor, unde au trăit familiile noastre de-a lungul mai multor ani şi unde ea şi cu mine ne petreceam vacanţele. Tatăl ei şi al meu erau prieteni din tinereţe. Într-o zi, la un bal studenţesc, pe când ea avea numai treisprezece ani, i-am cerut fără prea multe ocolişuri să se căsătorească cu mine. Mă gândesc acum că propunerea era un fel de metaforă ca să pot sări peste toate ocolişurile pe care trebuia să le faci, în vremea aceea, ca să ai o logodnică. Şi ea trebuie s-o fi luat tot aşa, pentru că am continuat să ne vedem sporadic şi totdeauna din întâmplare şi cred că amândoi ştiam fără nicio îndoială că mai devreme sau mai târziu, metafora se va transforma în adevăr. Cum s-a şi transformat, într-adevăr, cam la zece ani după ce a fost inventată şi fără ca niciodată să fi fost cu adevărat logodnici, ci mai degrabă o pereche care aştepta fără grabă şi fără temeri ceva ce se ştia a fi inevitabil.

Acum suntem pe punctul de a împlini douăzeci şi cinci de ani de căsătorie şi niciodată nu am avut vreo controversă gravă. Cred că secretul constă în faptul că am continuat să înţelegem lucrurile aşa cum le înţelegeam înainte de a ne căsători. Altfel spus, căsătoria, ca şi întreaga viaţă, este ceva teribil de dificil pe care trebuie să-l reiei de la început în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii noastre. Efortul este constant, şi chiar istovitor de multe ori, dar merită să-l faci. Un personaj dintr-un roman al meu o spune într-un mod mai direct: „Şi dragostea se învaţă.“

— Vreun personaj de-al tău este inspirat de ea?

—Nici un personaj din romanele mele nu-i seamănă lui Mercedes. În cele două dăţi când apare în “Un veac de singurătate” este ea însăşi, cu propriul său nume şi cu identitatea sa de farmacistă, şi la fel se întâmplă în ambele dăţi când intervine în Cronica unei morţi anunţate. Niciodată n-am putut să merg mai departe în a o lua ca model în literatură, din cauza unui lucru adevărat care ar putea părea o butadă, dar care nu este: am ajuns s-o cunosc atât de bine, încât nu mai am nici o idee despre cum e ea în realitate.“

Pentru Marquez, Hemingway nu a excelat ca romancier

— După Kafka, ce alţi scriitori ţi-au fost utili din punctul de vedere al profesiunii şi al trucurilor acesteia?

— Hemingway.

— Pe care nu-l consideri un mare romancier.

— Pe care nu-l consider un mare romancier, ci un excelent povestitor. Ca şi sfatul acela că o povestire, ca un iceberg, trebuie să fie susţinută de partea care nu se vede: de studiu, de reflecţie, de materialul reunit şi neutilizat direct în povestire. Da, Hemingway te învaţă multe lucruri, chiar să ştii şi cum dă colţul o pisică.

— Şi Greene te-a învăţat câte ceva. Am vorbit despre asta altă dată.

— Da, Graham Greene m-a învăţat, nici mai mult, nici mai puţin, decât să descifrez tropicele. Te costă multă muncă să separi elementele esenţiale ca să faci o sinteză poetică a unei ambianţe pe care o cunoşti prea bine, pentru că ştii atât de multe, încât nu ştii de unde să începi, şi ai atât de multe de spus, încât, în final, nu mai ştii nimic. Asta era problema mea cu tropicele. Eu îi citisem cu mult interes pe Cristofor Columb, pe Pigafetta, pe cronicarii Indiilor, care aveau o viziune originală, îi citisem pe Salgari şi pe Conrad şi pe tropicaliştii latinoamericani de la începutul secolului care-şi puseseră oche­larii modernismului, şi pe alţii, dar găseam că există o distanţă foarte mare între viziunea lor şi realitate. Unii recurgeau la enumerări care, în mod paradoxal, cu cât inundau mai mult viziunea, cu atât o limitau mai tare. Alţii, o ştim, îşi dădeau sufletul în hecatomba retoricului. Graham Greene a rezolvat această problemă literară într-un mod foarte exact: cu câteva elemente disparate, dar unite într-o coerenţă subiectivă foarte subtilă şi realistă. Cu metoda asta, enigma tropicelor se poate reduce la parfumul unei guayabe putrede.

— Există alte învăţăminte utile pe care-ţi aminteşti a le fi primit?

—Cele pe care le-am auzit de la Juan Bosch, la Caracas, acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Spunea că profesiunea de scriitor, tehnicile, metodele sale de construcţie şi chiar şi minuţioasa şi oculta sa schelărie, trebuie să le înveţi în tinereţe. Noi, scriitorii, suntem ca şi papagalii, căci nu putem învăţa să vorbim la bătrâneţe.“