Când am citit subiectul romanului Bărbatul cu brațul de aur am crezut că o să am de-a face cu o poveste plină de adrenalină cu detectivi particulari, femei fatale, gangsteri periculoși și cartofori, gata să împartă atât cărți de joc, cât și pumni și gloanțe celor care îi deranjează. De ce am crezut asta? Deoarece cartea a fost publicată în 1949, iar eu asociez această perioadă cu romanele lui Raymond Chandler și Dashiell Hammett. Nu a fost așa!
Răspunsul la întrebarea: “Ce m-a atras la volumul Un ghem de minciuni?” trebuie căutat în trecutul autoarei. Clare Mackintosh a lucrat 12 ani în poliție, prin urmare dacă nici ea nu știe să scrie thrillere & crime, atunci cine?!
Cu romanul Luna ucigașă am reînnodat relația de prietenie cu literatura nordică. În 2010, când am terminat trilogia Millennium a lui Stieg Larsson, am fost șocat, uluit și terifiat de tot ce am citit în ea. Așa că, încercând să retrăiesc aceste sentimente, m-am orientat spre scriitorii din nordul Europei. Cel care mi-a atras atenția a fost Jo Nesbo cu a sa serie despre detectivul Harry Hole din care cred că am citit vreo patru sau cinci cărți. Însă, după ce le-am devorat, am simțit nevoia unei pause. Pauză care a durat până acum…
Inițial, am vrut să trișez. Să sar Cel care nu uită și să încep seria Amos Decker cu volumul al doilea, Ultimul drum, dar nu am reușit. Problema nu era legată de acțiunea cărții numărul 2, care a fost WOW (atât cât am citit din ea), ci de faptul că am vrut să aflu mai multe despre personajul principal. Așa că am pus volumul respectiv pe pauză și am trecut, așa cum bunul Dumnezeu a lăsat, la prima carte din serie, adică la Cel care nu uită.
„Cea mai mare aventură este chiar aventura propriei noastre vieți” este motto-ul romanului Emma de Jean Reno. Recent publicat și în România, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, volumul o are ca personaj central pe Emma. O femeie „care își transformă talentul și trecutul dureros în cea mai mare forță. O femeie care își ia destinul în propriile mâini și trăiește o adevărată metamorfoză”, după cum o caracterizează chiar autorul.
Toate culorile întunericului (All the colours of the dark) este cel mai nou roman semnat Chris Whitaker și apărut la editura Trei.
Aștept să citesc Iute la mânie din ianuarie 2022, adică de când am terminat Eu, juriul (recenzia, AICI) – primul roman al seriei cu și despre detectivul Mike Hammer. Am verificat site-ul editurii de nenumărate ori, pagina ei de Facebook am trecut-o la Favorite ca să fiu sigur că nu-mi scapă nicio mișcare… Și în 2025 șocul s-a produs: a apărut continuarea!
Îmi pare rău că nu am citit ʺBărbați răiʺ până să întocmesc lista cu cărțile care pot fi oferite de mărțișor sau de 8 martie. Cred că era pe primul loc! Deși, ca să fiu sincer, există o mică, mică problemă: cel care o oferă trebuie să fie convins 100% că are o relație fericită cu cea care o primește. Nu de alta, dar ʺBărbați răiʺ include mici sfaturi de genul ʺCum să… ʺ oferite de o criminală în serie.
Am citit Dragonul Roșu de Thomas Harris cândva prin 2000 și ceva și a fost o experiență de neuitat.
Când am citit pentru prima dată despre ce este vorba în „Toți cei păcătoși sângerează”, am fost puțin surprins. Și asta deoarece în prima carte a lui Cosby, ʺPustiul de asfaltʺ (recenzia AICI), eroul este un interlop, iar în a doua, ʺLacrimi care ardʺ (recenzia AICI), personajele principale sunt doi tați care vor să răzbune uciderea fiilor lor.
“Asta credeți voi despre ea? Că și-a omorât bărbatul și a făcut o sculptură din el?!”
Pânda de noapte este un roman tare viclean. După ce m-a cucerit cu prezentarea de pe coperta a patra și cu o primă copertă demnă de afișul unui film horror, Tracy Sierra s-a jucat efectiv cu nervii, cu emoțiile, cu speranțele și cu dorințele mele… deoarece nimic din ce credeam că o să se întâmple nu s-a întâmplat, nimic din ceea ce mă așteptam să citesc, nu am citit! Nimic, chiar nimic!
Un nou thriller pentru fanii acestui gen a ajuns de curând în librării, dar și în biblioteca lui Oliver, colegul de blog: Pânda de noapte de Tracy Sierra.
Experiența m-a învățat să nu mă bazez pe recomandările literare ale scriitorilor mei preferați. Pur și simplu, eu și ei nu prea ne întâlnim în aceeași secțiune a unei biblioteci. Așa că am privit cu suspiciune ce zice Lee Child (un scriitor al cărui mare fan sunt) despre „Ora albastră”: ʺCel mai bun roman de până acum al Paulei Hawkins – excepțional, memorabil și tensionatʺ. Însă…
ʺCasele nu uită.ʺ Acesta este propoziția de deschidere a romanului ʺVila” de Rachel Hawkings și trebuie să recunosc că demult nu am mai citit ceva atât de captivant, de bun, de misterios, de intrigant. Și mi-am zis: ʺDacă această carte se termină cu Casele nu iartă, o să cad de pe canapeaʺ. Ei bine, nu s-a terminat așa. Cu toate acestea, ʺVilaʺ rămâne unul dintre cele mai bune romane citite de mine în acest an.