Ora albastră de Paula Hawkins - recenzie
Ora-Albastra-1

„Ora albastră” de Paula Hawkins

Ora albastră

“Asta credeți voi despre ea? Că și-a omorât bărbatul și a făcut o sculptură din el?!”

Sincer?! DA!!! Fix asta cred eu că trebuie să se întâmple atunci când îmi este promis un thriller în care personajul central este o pictoriță/sculptoriță/ceramistă al cărei soț dispare în mod misterios. Iar dacă romanul este scris de Paula Hawkins, autoarea celebrei Fata din tren, așteptările mele cresc în mod exponențial.

Ora albastră, apărut la Editura Trei, se desfășoară în principal pe o insula scoțiană, izolată și pustie, numită Eris, pe care în urmă cu mai mulți ani a decis să se retragă, în căutarea singurătății creatoare, Vanessa Chapman. Adică artista despre care este vorba în citatul cu care mi-am început recenzia.

După moartea ei, în timpul unei expoziții care îi prezintă cele mai avangardiste creații, un vizitator, din întâmplare un antropolog criminalist renumit, face o descoperire sinistră. El susține nici mai mult, nici mai puțin că într-una dintre lucrările Vanessei Chapman, celebră pentru originalitatea cu care combina cele mai neobișnuite obiecte și texturi, se află și… un os uman.

Cui aparține fragmentul de os uman din sculptură?

Și de aici începe și cartea, dar și, după cum te așteptai, o investigație cu atât mai complicată cu cât fie cei implicați nu vorbesc (sculptorița pentru că nu mai are cum, iar prietena ei cea mai bună pentru că refuză să o facă), fie vorbesc prea mult cum e cazul celui care i-a moștenit operele și care ar fi în stare să spună orice numai să le crească valoarea. El e cel care decide să trimita pe insula Eris propriul investigator, în persoana lui James Becker – în fapt, un specialist în artă obsedat de nonconformista Vanessa din motive mai degrabă personale.

Pentru că, dacă există și cel mai mic indiciu cui i-ar putea aparține fragmentul de os, logic ar fi să se afle în casa în care a trăit aceasta și în care azi conviețuiesc într-o dureroasă armonie amintirea ei, obiectele cu care și-a creat capodoperele și prietena care i-a fost alături în ultima parte a vieții.

Ora albastră conține un mister și mai mare…

În spatele tuturor acestor informații neliniștitoare, se întinde un mister și mai mare, care a ținut primele pagini ale ziarelor și a fascinat lumea artei: dispariția lui Julian, soțul infidel al Vanessei, cu 15 ani înainte ca ea să se prăpădească de cancer.

Aflați într-o relație de love&hate, ba despărțiți, ba împreună, când implicați în partide de sex pătimaș, când scoțându-și ochii aproape la propriu cu aceeași patimă, cei doi s-au regăsit ultima dată pe insula pe care se izolase artista. El a spus că și-a dorit s-o viziteze pentru că i se făcuse dor de ea. Ea a fost sigură că venise ca s-o mai stoarcă de niște bani.

Cert este că după acest popas pe Eris, nimeni nu l-a mai văzut pe Julian. Nimeni nu a mai auzit de el. A dispărut fără urmă. Sau… ar putea fi osul din sculptura Vanessei unica urmă?

Insula Eris ascunde mult mai multe secrete întunecate

Desigur că nu-ți voi da răspunsul la această întrebare. Dar, dacă aș fi în locul tău, nici nu m-aș grăbi cu el. Căci insula Eris ascunde mult mai multe secrete întunecate. Mult mai multe opere de artă enigmatice. Și… foarte mulți morți. În fond, în trecut era un uriaș cimitir căci, de frica lupilor care răscoleau mormintele, oamenii de pe uscat preferau să-și îngroape aici rudele decedate. Asta ca să-ți faci o idee cam de unde începem cu numărătoarea!

Singura persoană care ar putea face lumină în acest mister total este Grace, care nu numai că i-a ținut companie Vanessei în ultima parte a vieții, dar a și înconjurat-o cu o afecțiune vecină cu obsesia. Desemnată de artistă drept executor testamentar, Grace își dorește ca pe insula pe care n-a mai părăsit-o de la moartea acesteia totul să rămână intact: amintirea dragii sale prietene, lucrările ei, ustensilele cu care picta și sculpta, jurnalele, locurile unde crea și medita… Prin urmare, a spune că apariția unui străin indiscret în pragul ușii o deranjează este un eufemism.

Ora Albastră

În loialitatea lui Grace răsună ecourile unui alt roman celebru, Rebecca

În loialitatea lui Grace răsună ecourile unui alt roman celebru, Rebecca, pentru care eu și Paula Hawkins părem să împărțim aceeași fascinație având în vedere că numele lui Daphne du Maurier țâșnește undeva din primele pagini ale cărții, setând parcă și tonul, și atmosfera poveștii. Acest surprinzator moment de teasing este urmat curând de al doilea: o pictură menționată aproape în treacat, dar care – dacă și tu ai ca mine “păcătosul” obicei de a cerceta FI-E-CA-RE operă de arta pomenită într-o carte – eu cred că te va șoca, mai ales că, atenție!, ai face bine s-o studiezi fără vreun minor prin preajmă. Pentru ca apoi să înceapă să te obsedeze… oare are legătură cu povestea?… oare Paula Hawkins ne dă un indiciu?… oare ASTA a pățit Julian?!!!!!!

În această adevărată competiție a obsesiilor feminine (a Vanessei pentru artă, a lui Grace pentru Vanessa), bărbații par că nu doresc să se mulțumească cu rolul de simpli spectatori. De exemplu, James Becker, curatorul trimis să cerceteze locul unde a trăit și a creat pictorița, are și el proprii săi demoni de înfruntat. Căci preferința pe care o arată pentru tablourile ei în general (și pentru unul, în special) își are originea în zilele teribile din copilărie când și-a pierdut mama. În plus, specializarea sa în arta Vanessei Chapman i-a scos în cale o femeie care nu doar că-i va deveni soție, dar îl va și implica într-un ciudat puzzle amoros pe care nu a fost capabil să-l rezolve… până a pus piciorul pe insula Eris.

ADEVĂRATUL personaj principal al cărții „Ora albastră” este… INSULA!

Tot ce ți-am povestit până aici, complicatele relații între eroii și, mai ales, eroinele cărții, fiecare atât de detaliat conturat(ă), tachinările cu care scriitoarei pare că îi place să ne pună pe gânduri, marele mister al unei dispariții care se adâncește pe măsură ce avansezi cu lectura nu au reușit însă să-mi abată atenția de la ADEVĂRATUL personaj principal al cărții care este, în opinia mea,… INSULA!!!

Unită de uscatul scoțian de o fâșie îngustă de pământ care este acoperită de apă timp de 12 ore pe zi, insula a fost mult timp complet părăsită. În momentul în care Vanessa s-a mutat acolo, nu a găsit decât o singură casă – ca vai de ea ! – și două hambare, dintre care unul complet distrus. Și totuși acest loc fantomatic și sălbatic, aproape claustrofobic, o fascinează pe artista care va ajunge să creeze cele mai importante opere ale sale inspirată de cețurile care-l învăluie și care scot la iveală, atunci când se risipesc, culorile vibrante ale unor peisaje plină de forță. Alteori geniul Vanessei este potențat de haosul pe care îl lasă marea în urma ei după furtuna. Sau de cele mai ciudate obiecte pe care le găsește în pădurea întunecată sau pe plajele măturate de valuri și de vânturi.

Vanessa scrie doar pentru ea, cu o onestitate aproape brutală

Fiecare descoperire pe care Vanessa o face despre noul ei cămin o leagă și mai mult de insula care, într-un mod misterios, de nepătruns, pare să-i aprecieze atașamentul. Căci împlinirea artistică pe care o cunoaște aici este dublată de cea sufletească, tot insula fiind cea care i-o aduce în viață și în casă și pe Grace. Bucata aceasta de pământ, atâta vreme desconsiderată și ignorată, folosită doar ca cimitir și ca o poveste de speriat copiii, are grijă de femeile care o iubesc și o îngrijesc, le oferă discreția după care tânjesc și știe cum să-i țină la distanță pe străinii care le vor răul. Sau cum să scape de ei dacă se apropie prea mult…

Scrisă într-o permanentă pendulare trecut-prezent, cartea îi oferă ocazia și Vanessei să-și spună partea ei de adevăr chiar și după moarte, prin inserarea unor fragmente din jurnalele pe care le-a ținut pe insulă. Neștiind că într-o bună zi va avea atâția cititori, Vanessa scrie doar pentru ea, cu o onestitate aproape brutală, fără să mintă și, mai ales, fără să se mintă. Iar pentru autoportretul pe care și-l face în aceste pagini pictorița care iubea culorile vii ale insulei și, mai ales, albastrul total al mării pe care îl vedea de la fereastră, pare că a ales să folosească doar alb, negru și gri. Foarte mult gri.

Ora albastră are, din păcate, un final de-a dreptul cenușiu

Din păcate, de-a dreptul cenușiu mi se pare și finalul poveștii, singurul punct slab al acestui volum, în opinia mea, și pentru care îi și confisc, de altfel o steluță. După 350 de pagini în care misterul te face să te perpelești la foc mic, să-l întorci pe toate fețele, să-l cercetezi, să crezi că l-ai rezolvat pentru ca două rânduri mai jos să o iei de la capăt, aș fi preferat, sincer, o cu totul altă rezolvare. Ca să mă pot duce la culcare liniștită. Însă  Paula Hawkins nu a fost de acord…

P.S. Și desi nu aveam în plan, dar parcă prea mi se pare că-mi închei recenzia într-o notă… cenușie, îți mai spun doar că pictura menționată mai sus se numește Iudita tăindu-i capul lui Holofern și este semnată de Artemisia Gentileschi. Desigur, o cauți pe google pe propria-ți răspundere 😅 , având în vedere că în ea, după cum îți sugerează și titlul, culoarea dominantă este roșu. Foarte mult roșu…

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 33

    Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 95

    error: Continut protejat Anaarecarti.ro!