Autor: F. M. Dostoievski
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Institutul European
Anul apariției: 2016
Traducere: Livia Cotorcea
Dacă anul trecut, de Crăciun, îți vorbeam despre o carte modernă și comercială, de data aceasta am decis să-mi îndrept atenția spre… ține-te bine!… Dostoievski!
(Spune tu dacă nu e cea mai originală alegere EVER😅 ! )
Undeva, într-un colț al memoriei mele, tot pâlpâia o întrebare: nu am citit eu la un moment dat o nuvelă de sezon scrisă de titanul rus?! Ceva-ceva parcă îmi aminteam din perioada când datorită doamnei profesoare, cu care te-ai mai întâlnit pe blogul nostru, făcusem o adevărată obsesie pentru F. M. Dostoievski. Atunci îi citisem toate cărțile care-mi căzuseră în mână – din biblioteca tatălui meu, din biblioteca doamnei profesoare, din biblioteca Mihail Sadoveanu (la care, în treacăt fie spus, am și azi abonament)…
Așa că de Crăciunul 2025 m-am hotărât să-mi fac puțină ordine în amintiri. M-am cocoțat pe scăriță, am cotrobăit în colțul dedicat literaturii ruse și…
…DA!…
…am găsit.
Povestirea se numește Un pom de Crăciun și o nuntă. Și dacă tot am coborât cu volumul în brațe, voi profita de ocazie să-ți spun una-alta și despre celelalte nuvele cuprinse în el. Ba chiar simt cumva că fac, după cum îmi este obiceiul, un act de dreptate literară: eclipsate de marile romane ale lui Dostoievski, cineva trebuie să vorbească și despre creațiile lui de mai mică întindere! Și dacă nu eu, atunci cine 😎?
Un pom de Crăciun și o nuntă nu e totuși o poveste de Crăciun
Însă, dacă e să fiu corectă, Un pom de Crăciun și o nuntă nu este deloc alegerea ideală, de citit cu zâmbetul pe buze și cu inima ușoară, tolănită în fotoliu, cu o felie de cozonac alături și cu acorduri de colinde pe fundal. Cel puțin, eu una am terminat-o înnegurată și chiar un pic supărată (pe mine). Nu ar fi trebuit să știu ce mă așteaptă? Doar e Dostoievski…
Deși avem parte de toate elementele crăciunești și vesele anunțate de un titlu atât de benign și de optimist, Dostoievski alege să-ți vorbească în lumina bradului strălucitor cu care se deschide nuvela despre… întunericul căsătoriilor aranjate. Despre fetițe aflate la vârsta păpușilor care cad victime vânătorilor de zestre. Și despre băieți la fel de mici, dar în care se văd deja mijind primele trăsături ale cavalerilor care vor deveni.
Un astfel de vânător de zestre este Iulian Mastakovici…
Un astfel de vânător de zestre este Iulian Mastakovici care se învârte în lumea aparent respectabilă a înaltei societăți ruse în căutarea viitoarei soții. Profitând de invitația la o petrecere de Crăciun organizată de un om de afaceri cunoscut, “cu legături, cu relații, cu intrigi”, Mastakovici pune ochii pe o copiliță a cărei dotă deloc de neglijat promite să devină cu adevărat impresionantă până la vârsta la care va fi bună de măritat. În timp ce face calcule peste calcule și adună informații de la ceilalți invitați, oportunistul nu-și scapă prada din ochi. Ba chiar încearcă să se împrietenească cu fetița, ca să-i poată manipula ulterior pe părinți, forțând câteva apropieri de-a dreptul dezgustătoare.
Singurul care observă scena este un băiețel care, deși nu înțelege cu adevărat oroarea la care asistă, întrezărește puțin din adevăratul chip al monstrului aflat în fața lui, așa că încearcă speriat să-și salveze prietena. Desigur, disproporția dintre cei doi este uriașă, așa că băiețelul este imediat redus la tăcere și alungat…
El rămâne totuși singura scânteiere de bunătate în această poveste din ce în mai întunecată. Și al cărei final, pe care nu am de gând să ți-l dezvălui, este tare tare trist.
Atâtea emoții contradictorii în nuvele Un pom de Crăciun și o nuntă
Acum… Îți spuneam mai sus că nuvelele lui Dostoievski par condamnate să trăiască în umbra marilor lui creații. Ceea ce mi se pare o nedreptate. Căci în cele câteva pagini ale acestei nuvele, îl ai pe Dostoievski cap-coadă. În fiecare luminiță de brad. În fiecare luminiță de speranță. În fiecare luminiță întunecată de mizeria umană.
Să reușești într-o lucrare atât de scurtă (de-mi venea să-i confisc o steluță pentru dimensiunile ei zgârcite) să-mi stârnești atâtea emoții contradictorii – de la duioșie la indignare, de la speranță la deznădejde -în timp ce simt că lucrurile vor continua să se deterioreze. Să te folosești de pretextul unei petreceri de Crăciun pentru a analiza comportamentul invitaților, ierarhia pe care o respectă cu strictețe, forța centripetă a puterii care atrage tot ce e mai bun, dar mai ales tot ce e mai rău din oameni. Să transformi ulterior aceste observații într-o critică socială extrem de tăioasă, la limita revoltei, mai ales că nu pot să fac nimic decât sa asist la triumful lăcomiei și cinismului.
Aceasta nu este o poveste clasică de Crăciun. Nu există nicio salvare. Nicio iertare. Nicio ispășire.
Acesta este “doar” geniul lui Dostoioveski.
Pe scurt, despre celelalte nuvele ale lui Dostoievski
Volumul pe care l-am scos din bibliotecă mai conține încă 5 nuvele semnate de Dostoievski, toate datând din perioada presiberiană a autorului.
Domnul Proharcin
Ca și Un pom de Crăciun… de mai sus, nici Domnul Proharcin nu este vreo veselie de nuvelă. Personajul din titlu este un funcționar mărunt, care se zbate într-o mizerie totală, la limita supraviețuirii. Ce mai, ți se rupe sufletul de mila lui Proharcin. Mai ales că tot mai bolnav, el începe să vadă în jurul lui numai conspirații, ajungând să trăiască în teroare, speriat de propria-i umbră. În spatele paravanului unde s-a izolat de ceilalți colegi de apartament, Proharcin devine din ce în ce mai incoerent, mai slăbit. Până într-o zi când se prăpădește.
Iar moartea lui schimbă totul. Felul în care îl privesc ceilalți chiriași. Dar, mai ales, felul în care îl vei privi tu, cititorul, atunci când vei descoperi că Proharcin este doar întruchiparea perfectă a avarului clasic, distrus fizic și psihic de obsesia pentru bani.
Polzunkov
Și Polzunkov, personajul care dă titlul următoarei nuvele, este un funcționar mărunt, doar că spre deosebire de Proharcin, păcatul său este nevoia de atenție și de validare din partea celor bogați și puternici. Iar pentru le obține, Polzunkov este în stare de orice umilință, ajungând să ia parte la petrecerile celor înstăriți în calitate de bufon.
Este o istorie extrem de neplăcută, care m-a făcut să mă simt tot mai inconfortabil pe măsură ce auditoriul se distra tot mai tare la glumele lui Polzunkov. Mai ales că în degradarea auto-impusă a lui Polzunkov există un tip de demnitate și de onestitate pe care niciunul dintre cei care își bat joc de el nu le deține.
O inimă slabă
O inimă slabă are un început absolut superb, pe care l-am citit chicotind și care m-a făcut să sper că, în sfârșit, schimbăm registrul. Dar, după cum știe orice cititor de Dostoievski, scriitorul rus folosește fericirea doar ca să le ajute pe personaje să se prăbușească mai spectaculos. Prin urmare, îndrăgostitul Vasea, aflat în pragul căsătoriei cu femeia inimii sale, va avea parte de o soartă teribilă. Și care mi s-a părut îngrozitor de nedreaptă.
Tot timpul înspăimântat că nu merită atâta fericire pe care o poate pierde la primul pas greșit, epuizat și de eforturile inumane pe care le face pentru a mulțumi pe toată lumea, Vasea va sfârși cu mințile rătăcite, într-un ospiciu.
Slavă Zeiței cărtilor, Soția altuia și un soț sub pat reușește să-și păstreze tonul vesel, umorul și ironia până la punctul final. În această adevărată comedie a erorilor, tema centrală este gelozia. Ivan care își urmărește soția convins că are un amant dă nas în nas cu un alt bărbat cu aceleași preocupări și suspiciuni. De aici, o serie întreagă de confuzii delicioase și de situații hilare. Nuvela este aproape un dialog cap-coadă, ceea ce îi conferă un ritm foarte rapid, de piesă de teatru. Iar mie mi-a plăcut la nebunie!
Micul erou
Cu Micul erou ne întoarcem în lumea copilăriei și recunosc că mi s-a strâns puțin inima gândindu-mă la ce pățesc copiii în nuvela de care ne-am ocupat pe larg azi. Din fericire, Micul erou este, de fapt, un băiat, pe care primii fiori ai iubirii îl vor transforma profund, pe vecie. Este atâta puritate, este atâta lumină în inima și gândurile acestui copil încât mi-am dorit cu ardoare, în ciuda tuturor experiențelor mele dostoievskiene, ca măcar de data aceasta, scriitorul rus să le lase intacte pana la final.
Iar Dostoievksi, într-un moment rar de grație, mi-a îndeplinit dorința. Până la urmă, este și acesta tot un miracol de Crăciun!
