Autor: Washington Irving
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Editura pentru Literatură Universală
Anul apariției: 1963
Traducere: Ion Vinea
În această perioadă în care la fiecare colț de… blog, pe fiecare cont de instagram, în toate librăriile, sub fiecare brad, dai numai de cărți moderne de Crăciun – stralucitoare, elegante, roșii ca focul, una mai recent publicată ca alta -, mie mi s-a pus pata să fac un act de dreptate literară.
(Știi că mă mai apucă din când în când 🙂 !)
Așa că am plecat în căutarea “tăticului literar” al lui Moș Crăciun. Primul autor care l-a pomenit vreodată într-o carte. Iar pentru asta, am ajuns într-un trecut destul de îndepărtat. Pe la 1800 și ceva…
Atunci Washington Irving, un tip, spre marea mea surpriză, cam pensat, după cum se poate observa în portretele lui de tinerețe, publica primele nuvele și primul roman din istoria literaturii americane. El întrerupea astfel tradiția predicilor lugubre, în care erau înșirate numai pedepse și nenorociri și pe care probabil că bieții cititori le parcurgeau înspăimântați de moarte.
Washington Irving a fost… tăticul literar al lui Moș Crăciun
Nu cred că Irving, oricât o fi fost el de ambițios, a bănuit vreodată că numele lui va ajunge să troneze în fruntea arborelui genealogic al literaturii americane. Și sunt absolut sigură că nici prin cap nu i-a trecut că descrierea pe care el i-a făcut-o (aproape într-o doară!) stră-stră-stră-străbunicului lui Moș Crăciun avea să stabilească pe vecie principalele trăsături ale simpaticului personaj. Căci Irving, în satira “Istoria New Yorkului”, pomenește despre un omuleț bonom, cu burta mare și rotundă, într-un costum olandez tipic, cu pantaloni bufanți până la genunchi, care zboară într-un car pe deasupra caselor și imparte daruri. Îți sună cunoscut? Exact!
Pasajele respective din “Istoria New Yorkului” nu reprezintă un accident. Washington Irving a dovedit o adevărată fascinație pentru sărbătoarea de Crăciun.
Iar cel mai bun exemplu îl constituie cele 5 nuvele de Crăciun publicate în volumul “Albumul de schițe”, care a văzut lumina tiparului în America pe la 1820. (Și a fost reeditat aproape instantaneu în Anglia, atât de mult succes a avut).
5 nuvele de Crăciun fermecătoare și pline de nostalgie
Iar eu asupra lor vreau să-ți atrag atenția astăzi. Căci avem de-a face cu 5 povestiri atât de fermecătoare și atât de nostalgice încât, dacă și pe tine te încearcă uneori dorul după “sărbătorile de altădată”, cred că îți vor umple inima de bucurie.
Cele 5 nuvele au titluri extrem de cuminți, după cum se și cuvine în această perioadă: “Crăciun”, “Poștalionul”, “Ajunul”, “Ziua de Crăciun” și “Ospățul”. Ele descriu o călătorie reală pe care Washington Irving a făcut-o prin Anglia rurală, într-un poștalion extrem de aglomerat, chiar în luna decembrie. Ajuns la conacul familiei Bracebridge, scriitorul este invitat de gazde să petreacă acolo toate zilele de Crăciun, prilej să se familiarizeze cu tradițiile locale de sărbători. Și să se lase cucerit de ele!
Mai ales că bătrânul squire Bracebridge, care este tare mândru de ospitalitatea sa de modă veche, se arată ferm decis să păstreze și să respecte cu sfințenie fiecare datină strămoșească, fiecare obicei, fiecare regulă. Totul trebuie să fie tradițional englezesc pe moșia lui: felul în care este construit conacul, amenajarea parcului, aranjarea mesei de Crăciun, rețetele după care se prepară bucatele, jocurile și dansurile.
Washington Irving pășește direct într-un trecut vesel, colorat și plin de viață
Dintr-un prezent cenușiu care nu încetează să-l dezamăgească, Washington Irving are ocazia să pășească astfel într-un trecut vesel, colorat și plin de viață. Iar bucuria aproape copilărească și nerăbdarea cu care vrea să afle totul despre ritualurile religioase și seculare ale sărbătorii îi trădeaza regretul că acestea sunt pe cale de dispariție. Plus uriașa nostalgie după un timp al bunei cuviințe și al lucrurilor simple care contează cu adevărat în viață.
Iar nostalgia lui Washington Irving este și nostalgia mea. Căci, la 200 de ani distanță, aprob fiecare virgulă din următorul paragraf:
Aceste obiceiuri aduc cu ele mireasma cinstitelor zile de altădată, când, sunt gata să cred, poate tot din greșeală, că lumea era mai legată de casă, mai prietenoasă și mai veselă decât în ziua de azi. Îmi pare rău să spun că, pe zi ce trece, ele slăbesc tot mai mult, fiind încetul cu încetul nimicite de vreme, dar mai ales înlocuite cu obiceiurile moderne.
Charles Dickens a fost cucerit de Crăciunul lui Irving
Irving descrie scenele care se desfășoară sub ochii săi cu maiestria unui pictor, dar și cu atenția la detaliu a unui jurnalist (că doar nu degeaba colabora cu diverse periodice americane). Dimineața de Crăciun, pe care el o admiră de la fereastra camerei sale, este un desen în alb-negru, cu câteva tușe de verde, căci totul este înghețat în parcul care înconjoară conacul. În schimb, masa de Crăciun se transformă într-o explozie de culoare, în timp ce ingredientele și felul în care se prepară faimosul “wassail bowl” al sărbătorilor, “o băutură facută dintr-un amestec savant”, sunt notate cu o rigoare aproape științifică.
Desigur, pe măsură ce vasul uriaș de argint se golește, glumele se întețesc, uneori încălcând decența, mai ales atunci când doamnele părăsesc sala de petrecere. Iar Irving le înregistrează și pe acestea ca un adevărat jurnalist care își transmite corespondențele direct de pe frontul… veseliei de Crăciun.
Până și Charles Dickens, în aroganța lui, s-a arătat impresionat de aceste nuvele ale lui Irving. Și nu puțini sunt specialiștii care susțin că titanul englez „a împrumutat” în „Colind de Crăciun” unele aspecte, mai mult sau mai puțin importante 🙂 , din creația confratelui american.
Exact ce aștept de la cartea pe care o iau cu mine la cafea, în dimineața de Crăciun
Ajunși în acest punct, cred că e clar pentru toată lumea că nimic extraordinar nu se întâmplă în povestirile crăciunești ale lui Irving. (Fantomele, strigoii și chestiile gotice, în general, apar în alte povestiri ale americanului 🙂 ).
Însă ceea ce m-a fermecat de la primul paragraf până la ultimul a fost atmosfera caldă cu care Irving își învăluie personajele. Siguranța că nimic rău nu li se poate întâmpla (poate cu excepția mahmurelii provocate de beția de la ospăț). Bucuria că și cei mai amărâți servitori ai lui Bracebridge au parte de momente cu adevărat magice. Căci este singura zi când granițele sociale dispar, iar bogatul și săracul se distrează împreună, poate nu neapărat cot la cot, dar sigur în jurul aceluiași foc, acelorași bucate și pe aceleași acorduri muzicale.
Nu știu, poate sunt eu de modă veche, dar este exact ceea ce aștept de la cartea pe care o iau cu mine în bucătărie, la cafea, în dimineața de Crăciun.
Dacă îl acuzi pe Irving că e anacronic… ai dreptate! 🙂
Cât despre anacronismul de care e acuzată creația lui Irving de către unii cititori moderni… n-o să te mint! El există! În fond, vorbim despre texte scrise acum două secole! Însă cumva, în ceea ce mă privește, parfumul lor desuet s-a potrivit de minune cu sărbătoarea de Crăciun.
În plus, nu știu cum se face, dar “prăfuitul” acesta de Irving este cel care semnează “The Legend of Sleepy Hollow” care stă la baza celebrului film “Legenda călărețului fără cap” regizat de Tim Burton, cu Johnny Depp și Christina Ricci în rolurile principale.
(Dar despre povestirea care, în limba română, are titlul “Legenda Văii-Somnului” vom vorbi, poate, la Halloweenul viitor 🙂 .)
Washington Irving își încheie ultima nuvelă cu următorul mesaj pentru cititori:
Dacă aș izbuti, totuși, printr-o întâmplare fericită, ca în aceste vremuri grele să descrețesc o frunte înnegurată de griji sau să izgonesc dintr-o inimă greu încercată o singură clipa de tristețe… dacă aș putea (…) să strecor o privire mai blajină asupra firii omenești, făcându-l pe cititor mai îngăduitor față de semenii săi și de sine însuși, e de la sine înțeles că nu am scris cu totul în zadar.
Cartea i-a aparținut tatălui meu
Și o să-mi permit să-l deranjez pe Washington Irving din acel Crăciun pe care îl sărbătorește etern ca să-i spun că în ceea ce mă privește… nu a scris deloc în zadar.
Din păcate, editurile de azi nu par să se înghesuie în a reedita nuvelele lui Washington Irving. Prin urmare, cred că numai prin anticariate le mai găsești, în cazul în care recenzia mea ți-a trezit curiozitatea. Sau, dacă ai moștenit cumva biblioteca familiei, te sfătuiesc să cotrobăi puțin prin ea.
Eu una am găsit îngălbenitul volum de povestiri “Rip van Winkle” printre cărțile care i-au aparținut tatălui meu.
Apărut în 1963, la Editura pentru Literatură Universală, și conținând și cele 5 titluri crăciunești, a fost minunea mea de Crăciun de anul acesta.
